Emil Brumaru: Da, crengile trebuie sa se insinueze neaparat in turn! Ba chiar sa aiba fructe stralucitoare, rotunde, ajungind cu usurinta la gura, imbiindu-te sa-ti infigi dintii in pulpa alba si carnoasa a lor, sa simti dulceata miezului pe virful limbii. Sau poate iedera sa invadeze incaperea, raspindindu-se pe toti peretii, pe cotoarele volumelor din rafturi, acoperind titlurile si numele autorilor inecati in verdeata. Ar trebui data la o parte, ca o perdea grea, parfumata, pentru a gasi cartea preferata… Si in plus, n-ar strica sa apara, ca din senin, si-un melc batrin, mofturos, inaintind cu un nod pe ora sau o broasca testoasa inteleapta, dupa preferinta!
V.D.N.: Iedera, nu trebuie uitat, e otravitoare pentru pisici. Asadar, motanul va citi spre inteleptire tomuri de carti alaturi de stapin, si va invata sa se joace cu pericolul, si va recapitula cu voce tare, rostogolind ghemotoace de praf prin colturile camerei. Stapinul va avea si el de invatat de la cotoi, chiar joaca.
E.B.: Sa nu uitam ca motanii sint condusi de un instinct infailibil! Nu vor gusta niciodata iedera, ci vor minca iarba daca ii doare capul de prea complicatele calcule matematice, cum am vazut de mai multe ori in timpul vastei mele leneveli de la tara…
De la „cotoi“, cum ii spui (desi mie denumirea de „motan“ imi place, cotoiul parca are ceva peiorativ, ceva bascalios si totodata agresiv), vom invata mai cu seama, nu joaca, ci faptul esential ca e normal sa dormi toata ziua, ma rog, sa somnolezi, tolanit, lasind timpul sa-si vada de ale lui, iar tu sa faci abstractie de orice, intr-o visare si-un abandon moale, mai si torcind versuri, daca iti vine…
V.D.N.: Cotoiul e voios, cotoiul e voios, ura, draguta mea, cotoiul e codos (pe melodia din copilarie de la „Taranul e pe cimp“)! M-am intors la Sibiu, m-as tolani ca un motan si-as lenevi un secol. Dar e luni, e luni. Nu are nimic peiorativ cotoiul! Evitam o repetitie si, in plus, motanul meu era de toate: Motanila, Cotonila, Cotosila (linoase mi-erau dezmierdarile), Pantalone, Pantaleone… Cu cit mai multe nume are cineva, cu-atit e mai iubit.
E.B.: A spune despre un motan de rasa ca e cotoi, e-un soi de-al face, admirativ, un mare parsiv, un cuceritor de pisici cu funta la git si labutele in papucei de tafta, sau de jigarite maidaneze prinse-n gunoaierele blocurilor, sau un miorlaitor mandolinat si interminabil in nocturnele lui de pe acoperisuri periculoase-n panta… Motanul toarce in poala stapinei lui languroase, ii insoteste faldul rochiei si-l alinta cu laboanta, cotoiul cauta taraboiul! Si daca diminutivizam, motanasul sau motanelul devine cotoias, cotoiel, ceva asemanator puberilor cu vocea in schimbare, ba subtirica, ba groasa, penibila oricum…
V.D.N.: Adeb, Adebissi, Rainer Maria Adebicea… Miorlaitor mandolinat, noaptea cind sta lumea-n pat. Mai noptile trecute, se tinguia un motan pe afara. Ora 4, ora mea, deschid fereastra si-l ascult. El cinta intrebator spre balcoane cu pisici parfumate, miauna prelung, de parc-ar suspina in engleza: „Who-are-you?… Who-are-you?…“ (mai limpede ar fi de m-ati auzi imitindu-i tinguirea, un fel de „Uuuu-aaaa…-iuuu…“). Cum de-am picat din turn tocmai aici?
E.B.: Cred ca motanii pursinge stiu sa puna intrebari esentiale!!! Si eventual sa dea si raspunsuri pe masura…
V.D.N.: Miaubsolut!