Mi-a placut inca de pe vremea cind era component al trupei lui Frank Zappa, iar in dreptul numelui sau, pe discuri, scria ca executa partile imposibile de chitara. Pe atunci mi se parea un teribilism, de admirat ca gest adolescentin, nu fiindca as fi inteles pasajele ca valori indiscutabile. E drept, nici n-avea prea multe portiuni solistice, iar Zappa, oricit de iscusit in a compune partituri extravagante, nu era atit de zapacit ca sa nu stie ca publicul poate suporta, vorba unui personaj din filmul Amadeus, doar o anumita cantitate de note pe unitatea de timp!
Ceea ce la vremea tineretii lui Vai putea fi taxat virtuozitate instrumentala, a devenit ulterior marca stilistica, modalitate de exprimare. Nu singulara. Sint azi destui „vitezisti“ ai chitarei. Datorita lor, sau atmosferei create in jurul stilului expeditiv, dar meticulos cizelat, multor ascultatori, si nu dintre cei habarnamisti, li se pare ca Steve Vai nu transmite sentimente, tehnica sa fiind goala de continut. Chiar si el pare sa creada asa, numindu-si propria casa de editare a discurilor Light Without Heat. O fi lumina astrala lipsita de caldura, insa numai in raport cu noi, paminteni aflati la atitea milioane de ani-distanta. Isi imagineaza cineva ca in apropiere de steaua ce emana un halou intermitent nu luam foc? Sa ne mentinem pe Terra. Dati play la piesa Tender Surrender. Acolo, Vai depaseste concurenta cu vreo zece puncte, distilind subtilitati eterice…
In muzica lui Steve Vai, caldura este a creierului ce proceseaza informatiile din jur. In spectacol, caldura emana din prestatia fiecarui component. Daca precizez ca formula trupei actuale e mai fierbinte datorita violonistei Ann Marie Calhoun, pot fi banuit de atitudine macho? Sa fiu, dar Calhoun e o alegere inspirata pentru scena. Polul de atractie generat de unduioasa interpreta pare ca-l deranjeaza chiar pe lider. Semnul de trimitere a fetei la locul ei nu scapa camerei de filmat!…
Relativ la filmare, musai sa mentionez citeva fleacuri. Unul este folosirea echilibrata a prodeceelor post-procesare, asa-numitele efecte: raylight, ghost, glow si citeva distorsiuni ce completeaza de minune „mesajul“ muzical. Insertia de cuvinte pe ecran (de la Zappa citire!) pluseaza fara a deranja, obliga la stop-cadru sau reluare de track, iar umorul (a se citi „versurile“ piesei Fire Wall) e un condiment potrivit dozat. Ca defect, sa nu uit lipsa sincronizarii, pe unele portiuni, a camerei cu muzica. Exagerez, desigur, dar asta pentru ca mi-a placut atit de mult concertul, incit as fi lucrat gratis la editarea lui!
Ramine de vazut daca Steve Vai o sa duca mai departe formula de trupa rodata live, care seamana cu cele mosite cindva de Mothers of Invention. Poate ca anvergura muzicala ii va creste daca renunta la aerul de superioritate, justificat in buna masura. Felul de manifestare pe scena tradeaza existenta unui obstacol: ego-ul personal, ce parca nu-i destul de clar afirmat, daca nu-si scrie numele si pe panoul potentiometrelor amplificatorului!