Acestea sint, asa zicind, impure. De-a lungul epocilor istorice, ne-am tot incintat de lucruri, elemente, contexte care s-au dovedit mai apoi funeste; am aclamat invingatori transformati ulterior in perdanti; ne-am bucurat, mult si tare, cam pe degeaba.
Sintem deci patiti. Intrucit centrul nostru de greutate a fost mai degraba in afara, decit in interiorul structurii nationale, evenimentele externe au cintarit incomparabil mai mult decit programul si realizarile pur autohtone. Sub mindria de a fi roman, declamata la serbari si cintata la chefuri, mai spre dimineata, se ascunde o ingrijorare profunda, legata de adevaratul nostru loc in lume. Sintem constienti ca aproape intotdeauna am depins de vointa superioara a unei entitati (un stat, un imperiu, o uniune) ce ne-a obligat sa ne inclinam, sa ne conformam, sa ne ajustam, sa ne adaptam. Am facut-o, am tot facut-o: mai intii in logica de sistem a unora, apoi resetati dupa comandamentele altora, mai tirziu reprofilati in umbra unui nou Tatuc… Privim frecvent in directia in care priveste cel puternic, puterea adevarata fiind a lui, nu a noastra. Cind balanta inclina spre un alt protagonist, ne oferim acestuia cu graba si fara jena, felicitindu-ne pentru simtul atit de dezvoltat al oportunitatii. In sinea noastra – acolo unde nu prea vrem sa coborim – simtim si stim ca “diplomatia” e de fapt oportunism; si ca obiectivul nostru numarul unu e sa ne salvam prin aliniere in front. Am avut vreodata motive de bucurie adevarata?
Au fost citeva mari momente, in care “politica instinctului national” s-a vazut implinita, si inca intr-o forma de nimeni prevazuta. Este un noroc al vietii mele ca am prins un asemenea moment: cel al Revolutiei din decembrie 1989. Am trait atunci, majoritatea romanilor, trei zile de gratie, in care toata lumea era a noastra si atingeam cerul cu mina. Dupa trei zile, a venit refluxul tipic, cu dedesubturile urite si culisele ingrozitoare. Bucuria noastra n-a mai fost a noastra; si n-a mai fost pura. Ca de atitea ori in Istoria lasata in urma, dar continuind sa reverbereze, ceva sau cineva a stricat desenul, compozitia si miza satisfactiei colective.
Daca nu pot avea multumiri care sa traverseze intreaga fiinta nationala si sa dureze mai mult decit o zi si-o noapte, voi face tot ce sta in puterea mea ca sa ma bucur pe cont propriu. Macro-proiect comun, solidaritate sociala, coeziune nationala: a se slabi! Ma lasi? Important sint eu, cu minutele mele, care trebuie sa apuce cit mai mult si cit mai repede, inainte sa se prinda fraierii. Dupa un timp, cocotat cocoseste pe averea facuta, voi organiza baluri de cristal si voi da burse studentilor merituosi. Dar la bal camerele de luat vederi vor sta fixate pe mine; iar bursele studentilor vor purta numele meu. Ceea ce inseamna ca bucuria mea nu e reusita. Bucuria mea e sa vuiasca tirgul: uite-l pe-asta, care a reusit.
Individualism, egoism, meschinarie, exhibitionism: luati un neam adaptabil si tavaliti-l prin praful si ciulinii Istoriei, schimbind numai cizma care-i imprima directia. Ce iese din aceasta tavaleala nu e chiar cea mai buna parte a noastra.