Avem multe exemple de jurnale, memorii in care deliciul a fost tocmai sa gustam formularea transanta de judecati la adresa contemporanilor, specifica textului intim. La Mircea Zaciu, cultura romana colcaia exact asa cum ne convenea, dar totul era relatat de o voce trist-megalomanica, trist-rudimentara. Vocea Monicai Lovinescu din Jurnal e tot timpul vocea altora, e ce aude de la unul si altul. La Adrian Marino, vocea dura a mizantropului respecta o lege a rafinamentului memorialistic extrem de greu de pus in aplicare: prima mare victima e insusi autorul. Rar am gasit om mai crud cu sine, mai neindurator. A vrut sa fie un analist al ideologiilor, al contextelor in care rabufnesc ideile si s-a nascut in cel mai prost moment pentru asta. L-a admirat pe Calinescu, desi n-a vrut sa fie vreodata ca el, dar s-a trezit ca daca nu-l aduleaza neconditionat risca sa devina paria universitar. A vrut sa faca teorie literara, dar fara sa se lase sedus de structuralisme la moda a la Roland Barthes – si cum ai putea sa-i ceri unui om care a facut puscarie pentru credintele sale de dreapta sa se adapteze la mode de stinga? A pus in aplicare proiecte imense, enciclopedice si toata puterea culturala, atestata institutional sau politic, a luat ca pe o ofensa munca acestui tip fara catedra, fara job, fara nici o dorinta de a se lega vreodata de un birou si de un titlu. Le-a vrut pe toate si cind le-a avut intr-o forma sau alta le-a strigat cu disperare zadarnicia, dupa reteta Ecleziastului.
Mizantropia lui Marino e mult mai tragica decit a unui mizantrop clasic ca, sa zicem, Cioran. Pentru ca la Marino sint doua etape, flux si reflux. Se arunca entuziast intr-un proiect, incearca sa-l epuizeze bibliografic. Se consuma infinit pentru ca nu are cartile si bibliotecile trebuincioase, pentru ca traieste intr-o tara cu granitele inchise din care evadeaza cum poate. Apoi totul se naruie, ajungind pina la declaratia tulburatoare pe care nu credeam sa o aud vreodata de la un om de cultura roman: “nu-mi mai iubesc cartile”.
Gulag
Cita generozitate lasata noua de Marino. Sa gasim o asa relatare rece, fara patosul justificat, fara floricele retorice, fara lacrimi, fara mesianism, despre inchisoare. Si cit de importante devin lecturile lui Marino din memorialistica de inchisoare, dispretul omului in cunostinta de cauza pentru mitologizari din matricea Steinhardt care au luat cu asalt anii ‘90.
“Democrati de tip intr-adevar occidental nu stiu daca am intilnit zece-douazeci in opt ani de inchisoare”, asa reia Marino o idee a unui rafinat coleg de inchisoare, Radu Cioculescu, cel care spunea despre tineretul penetist ca ”ii vezi cum vibreaza la ideea nationala, dar la ideea democratica nu vibreaza”. Orice incercare de discutie ideologica este calificata de colegii de celula imediat ca “marxism”. Balcanismul nu dispare in inchisoare. Ce spectacol mai trist decit sa vezi politicienii inchisi impartindu-si cu acribie posturile in urmatoarea guvernare de dupa comunisti? Pentru ca ei chiar stiau sigur ca americanii vor veni si vor alunga comunismul dupa maximum sase luni. In acelasi timp, oberva la fel de echilibrat acea demnitate din antipoliticianismul furibund al legionarilor.
Marino “lucra” inca din inchisoare la marea sinteza a mizantropiei, culegind indicii pentru un portret robot al romanului: invectiva, dorinta de denigrare erau mult peste “criteriul etic”. Dispret pentru misticism de tip Gyr – “la mine n-a intrat Isus in celula”. Dispret pentru estetizarea literara a inchisorii si pentru “autorlicul maniacal” al lui Steinhardt. Dispret pentru “umflarea in pene” de la televizor, de dupa 90… Memorialul de la Sighet – “o enorma multilare, mistificare”.
Sase ani deportat in Baragan. Marino nu poate inghiti mitul domiciliului obligatoriu (D.O.) in cazul unor intelectuali mai tineri. Ii este peste putinta sa inteleaga eroismul suprem al unui D.O. de citeva luni si ceea ce stia el despre propriul D.O. mizer din anii ‘50-‘60, din Latesti, Baragan. Prefera sa observe detaliile minime, semnificative, faptul ca se aproviziona cu oua de la fosta sotie a “Capitanului” Codreanu. Asa cum noteaza sec, pe linga “naismul” predominant la unii poeti si prozatori din inchisoare, ca Nichifor Crainic avea “un penis enorm, de culoare inchisa”, o privire de anatomo-patolog, fara nici un cuvint in plus.
De ce sint aspru judecat in timp ce altii?…
Pe Marino il omoara bascalia levantina, lovitura sub centura in care s-a specializat intelectualitatea romana. In timp ce Marino statea in D.O. la Latesti si citea ca un nebun tot ce-i pica in mina, scriitorul Radu Petrescu, altfel un tip complet desprins de nimicurile comunist-lumesti in cartile si jurnalele sale, gaseste totusi loc pentru o fraza precum “in Baragan, Adrian M. invata marxism-leninism". Marino turbeaza: da, citea tot felul, citea inclusiv Marx, dar de ce e el tot timpul omul perfect pentru o bascalie reusita? – aici e disperarea maxima. De ce nu intelege Petrescu ca el credea ca nu poti combate decit ideologic marxismul, ca trebuie sa vii cu altceva? Intrebare fara raspuns.
De ce sint aspru judecat, in timp ce altii?… Asta e alta formulare a mizantropiei la Marino. De ce e judecat ca a calatorit in afara tarii cind se intilnea tot timpul acolo chiar cu acei critici ai sai sau auzea tot timpul ca unii fac burse de ani in Germania, ca altii au pornit-o prin turnee mondiale etc.? De ce a fost tot timpul suspectat ca “s-a plimbat”? Renumele de calator a tot circulat, ajungea inclusiv la urechile profesorilor sai din strainatate care, de altfel, il apreciau. E tulburatoare povestea cu Jean Starobinschi, cel care, dupa ce il priveste extrem de suspicios in vremea comunismului, vine la Cluj si il “saruta” pe Marino in semn de scuze. In acelasi timp, Marino este omul greselii continue din punct de vedere social. Pe cit e de nemultumit, pe atit de tare ar vrea sa fie acceptat, primit in sfirsit intr-un curs firesc al schimbului de idei, carti, titluri, reviste. Un drum sigur catre dezamagiri si mai mari, asa cum singur recunoaste.
Dorinta de birfa si de linsaj prin vorbe grele se pastreaza si in diaspora romaneasca: megalomanii, birfitori, aceleasi defecte pe care enciclopedistul Marino le cunostea bine inca din scrierile lui… Balcescu. Nimic nu se schimbase.
Relatia cu Eliade este una de o raceala incredibila. Un scriitor megalomanic, incapabil sa mai intre in dialog, paralizat de propria importanta. “Cine a mai scris despre mine?”, asta era cea mai importanta intrebare pe care i-o adresa Eliade lui Marino. Eliade, un alt blestem, dar cu o oarecare mingiiere: cartea lui Marino despre el, care avea sa fie tradusa si la Gallimard, a reprezentat un soi de pasaport pentru noi si noi calatorii. In acelasi timp, Eliade era implicat intr-un vals urit si complicat cu regimul Ceausescu, mult peste capul bietului critic. Mai mult, Eliade avea, crede Marino, acea repulsie – explicabila prin episodul extremist interbelic – pentru tot ce insemna critica. Intr-o discutie publica la Paris, Eliade ii taxeaza o observatie a lui Marino extrem de taios: “Se vede ca ai fost elevul lui G. Calinescu”. Alt blestem de care Marino a tot incercat sa scape. Calinescu s-a purtat mizerabil cu el, a fost, ca pentru multi din generatia sa, un intelectual care a dezamagit extrem dupa instalarea comunismului. Si totusi toata lumea a simtit mereu nevoia sa-i puna eticheta de “calinescian”.
Vestul
A crezut ca salvarea e in Vest. Numai ca a notat cu rigoare dezamagirea crunta pe care i-a provocat-o inchiderea Vestului fata de “alogeni”. Marino a fost tradus, s-a straduit sa creeze un circuit international pentru ideile sale si ale altora, dar totul s-a rezumat, cu mici exceptii, la schimburi de recenzii intre amici si o uriasa indiferenta a Vestului. A fost lovit de stilul “publicitar” in care se gindesc carierele academice acolo, de forta modelor universitare, asa cum a fost mihnit de faptul ca Eliade vedea in orice partener de discutie un soi de “agent publicitar”.
Conditia de “student la 50 de ani”, cum se descrie singur, a fost iarasi un prilej de maxima stinjeneala in Vest. Bucuria lui Marino venea fie in bibliotecile complete unde copia compulsiv carti, fie in spatiul “consumist”, o dimensiune pe care o conoteaza profund pozitiv. Faptul ca poti sa alegi intre obiecte, ca poti sa maninci ce vrei, iata o dimensiune vitala a libertatii. In rest, Marino se autoeticheteaza cu cruzime: un vesnic izolat, un vesnic dezamagit. Si nu o izolare eroica, mesianica, ci o izolare umilitoare, o marginalitate fara iesire.
Miniconcluzie
Sint multe de spus despre aceasta carte-eveniment. Am vrut sa punctez in primul rind o ultima mare neintelegere a posteritatii (gloria postuma il lasa rece pe Marino, dar il si umple de speranta in unele momente, aceeasi raportare de tip flux-reflux, ca si in relatia sa cu lumea din jur): aceasta nu este o carte care “sterge pe jos” cu Liiceanu sau mai stiu eu cine. Este o carte neinduratoare cu eroul sau. O lupta continua impotriva statuii Marino (altfel, usor de ridicat). Un imens serviciu adus tinerilor care pot invata cum sa-si iubeasca profesorii fara sa-i idolatrizeze, fara sa iasa din jocul critic. Si, totodata, o critica extrem de valoroasa la adresa centrarii pe estetic in Romania. Sint aici cele mai bune rinduri de critica a literaturo-centrismului din cultura romana, extrem de putin dotata la capitolele “teorie”, “ideologie”, “enciclopedie”. Daca e sa-l scoata ceva din sarite pe autor, acest lucru este tocmai excesul de stilistica, si in descrierea inchisorilor sau a suferintelor in comunism, dar si in critica autoritatilor dupa 1989. Pamfletarismul, excesul de metafora par mijloace de stimulare a idolatriei si de gripare a oricarui mecanism meritocratic.
Marino ne-a lasat o lectie de demolat statui. Lectia critica maxima: incepe cu tine insuti! Nu pozeaza, nu disimuleaza, stie sa urasca, nu prea stie sa iubeasca. Separa cu precizie, in tot procesul de judecare a propriei neadaptari, vina lui si vina celorlalti: nu cruta nici una dintre parti. Este unul dintre cele mai profund triste texte pe care le-am citit, dincolo de observatiile patrunzatoare despre societatea romaneasca. Cioran ar fi ramas masca.
Adrian Marino, Viata unui om singur, 528 de pagini,
Editura Polirom, 2010