– Fragment –
•
Hamsterenii semanau griuleanul de fumarel. Mai intii mamicile se tirau in genunchi pe pamint, smulgind buruienile; taticii veneau in urma lor, aruncind semintele de-a lungul brazdelor. Era vremea-mamicii, asa ca pruncii infasati stateau culcati pe brazde; plingeau, dar nimeni nu le dadea nici o atentie. Hamsterenii munceau laolalta, taticii sporovaind putin intre ei in timp ce mamicile ramineau tacute. Tristetea domnea asupra intregii comunitati. Pruncul lui Caff Ridmun se nascuse cu o luna inainte, la vremea potrivita fusese uns de Effi si apoi, opt zile mai tirziu, dupa o suferinta cumplita, micutul murise. Nenumit si nebinecuvintat de catre Dave, trupusorul lui fusese ingropat fara o roata de piatra, pe locul viran din spatele cimitirului.
Era o zi proaspata, racoroasa. Nori uriasi treceau pe deasupra Hamului, de un cenusiu intunecat la poalele turtite, de un alb stralucitor la virfurile tuguiate. Catre sud, Culmea Centrala se ridica din marea agitata, cu marginile crenelate brazdate de direle albe si maronii ale gainatului pescarusilor, iar dincolo de ea, indepartatele insule Surrë desenau o dunga de un verde viu de-a lungul orizontului. Razele luminii de ceata cadeau pe pamint si pe valurile inspumate, desi in aer se simtea o adiere umeda – lichidul de parbriz avea sa-nceapa sa cada inainte de lasarea noptii. Hamsterenii numeau asta “apa broastei”, incredintati fiind ca, in acest moment al anului, aversele erau lipicioase din cauza oualor de broasca. Frunzarii-fosnitori si scortarii-netezi din capatul ogorului erau plini de muguri, iar crengile li se unduiau in bataia vintului. Pasarile de pamint incepeau sa se intoarca odata cu farul cel nou si, in timp ce munceau, hamsterenii le strigau: “Bine, Bob! Bine, Jen! Bine, Tom!” , iar copiii alergau dupa ele cu biciurile, gonindu-le de linga semintele proaspat sadite.
Gari Funch isi sfirsise semintele din gentuta pentru maruntis si mersese pina la pomi ca sa se usureze, cind l-a vazut pe Symun Devush venind de-a lungul Cararii, dinspre scaldatorile motoilor. Mai tirziu, Gari a spus ca in jurul lui Symun era o aura care i-a atras atentia de cum l-a zarit pe celalalt tata mai tinar. Tovarasii sai l-au necajit pe tema asta, zicindu-i: “Iasti la fel K ailanti Funchi, Futalcia, atit da chior ca tatu-ti pare ca sta in aier!”. Insa el a continuat sa sustina ca Symun plutea deasupra pamintului, infasurat intr-un abur de ceata ca-ntr-un capeneag, iar blugii si tricoul ii erau rupte.
“Incotro, safu’? i-a strigat Gari, apoi, pe cind Symun se apropia plutind, a adaugat: Iasti bine, amice?”.
Symun a privit parca prin el cu ochii lui albastri, sticlosi. Gari a facut un pas inainte si a dat sa-l apuce de umar, dar Symun s-a rasucit si i-a strigat:
“Lasa-ma-n pace! Nu mai mi-s Symun, io mi-s Smecheru’ acu’, am sazut cu Dave si L mi-o zis adevaru’”.
“C-ce vrai sa zici?”, a biiguit Gari.
“Asa cum am zis, am fo in Zona, am fo in locu’ ala unD-a ingropat Cartea si L o venit la mine si mi-o dat o alta Carte, ihi, una 9, si am recitat impreuna, ihi, si L mi-o zis sa viu sa va zic la tati da asta, iote-asa.”
“Dracia dracu’.”
“Dracia dracu’ ii putin zis, amice, pen’ ca tatu’ sa schimba acu’. Dave zice ca noi am intales tatu’ pa dos: L nu vrea K noi sa traim asa, sa nu vorbim cu mamicile noastre, sa N purtam naspa cu iele si tat asa. Ii la fel K treaba cu Noa Londra ori cu dracovenia da Pe-Ce-O. L zice ca ar trebui sa traim cum putem mai bine si far’ da griji, da’ dac’ vrem sa facem lucrurile alfel, L n-are namik impotriva…”
Si multe altele, toate rostite la repezeala de catre Symun, cu vocea ciudat de intretaiata si de ascutita. Daca pentru Gari asta era o blasfemie, era totodata si ceva tentant. Dave fusese prezent pe tot parcursul vietii lui, desi de nevazut, de neatins si de nepatruns; iar acum venea Sy, pe care Gari il cunostea la fel de bine cum se cunostea pe sine, si pretindea ca ar fi vorbit cu Dave si ca ar fi primit o a doua Carte, care punea capat tuturor restrictiilor impovaratoare ce inabuseau inclinatiile naturale ale hamsterenilor. Gari nu era cel mai credul dintre hamstereni, dar, chiar daca ar fi avut chef sa-l contrazica pe Symun, a fost impiedicat de catre Smecher, care a inceput sa-i arunce in fata pasaje intregi din noua Carte. Acestea erau foarte placute auzului lui Gari: sonore, patrunzatoare – neindoielnic cuvintele lui Dave. Gari a simtit cum picioarele cracanate i se inmoaie si s-a prabusit la pamint. Tirindu-se pe cararea noroioasa, s-a intins si a atins piciorul lui Symun care se odihnea acum pe pamint intr-un mod linistitor cu o mina tremurinda.
“Atunci ii bine, Smecherule”, a spus el pierdut.
Smecherii fusesera o parte a vietii religioase de pe Ham din vremuri pe atit de indepartate pe cit puteau fi cuprinse in lantul amintirilor individuale puse cap la cap. Acestia erau cu totii tati charismatici – si ocazional, mame –, atinsi de cuvintul lui Dave, care isi faceau aparitia pe scena insulei si se preumblau tantosi pe-acolo timp de citeva luni sau chiar ani. Unele cocioabe din caramida de la marginea Portii erau cunoscute drept “colibele Smecherilor” si, printre hamstereni, impresia generala era ca Smecherii traisera in vremea uriasilor sau chiar inainte. Fireste, cind vreun Sofer se afla printre ei, orice discutie despre Smecheri era inabusita, insa receptivitatea hamsterenilor la astfel de lucruri raminea destul de ridicata, asa ca, atunci cind Symun strabatu ogorul improscind cu revelatii, taticii si mamicile isi aruncara uneltele si il urmara pina la Adapost. Parbrizul insusi raspundea noii recitari a lui Symun; dezaburitorul lui Dave incepu sa bata mai tare si matura norii in gramezi din ce in ce mai inalte, care se clatinau si apoi se imprastiau cu o repeziciune supranaturala, lasind lampa de ceata sa straluceasca peste insula verde.
“Ihi, bun, incepu Symun, voi tati stiti ca io am cutreiarat prin Zona. Da’ C nu stiti voi ii ca am fo atins da Dave, intalegeti, iar io is pasageru’ lui. Mi-o dat a 2a lui Carte. Si o stat cu mine in timp C io am ceatit tata treaba, pen’ ca acu’ stiu sa buchisasc fonicele, si m-o pus s-o tiu minte pa toata, ca s-o pot recita, bine?”
“Pai, recit-o, atunci, dasteptule!”, striga unchiul lui Symun, Fil Edduns, din spatele micului grup.
Sora lui, Effi, putea sa fie pastratoarea povestilor stravechi, dar Fil era dävistul cel mai rigid dintre toti tatii. In ciuda anilor lungi in timpul carora Hamul fusese dincolo de legiuirile PCO-ului, el inca mai astepta indrumare de la Londra in toate problemele spirituale.
Daca Fil sperase sa-l demaste pe Symun si sa-l faca de ris pe noul Smecher, a fost invins fara drept de apel. Bunicul statea in picioare frecindu-si semnul din nastere ca o duda care-i pata obrazul sting, in timp ce Cunoasterea izvora din gura nepotului sau: un suvoi de elocventa ce potolea setea de poezie a publicului sau. Pe cind Symun vorbea, trecind de la un vers la altul al cartii celei noi – “asa incit io sa pot sa v-o zic pa toata” –, s-a intimplat un lucru extraordinar.
Baietii mai mari, care fusesera plecati de cealalta parte a insulei sa ingrijeasca motoii, coborira prin paduri, cu animalele pasind greoi pe urmele lor, si se alaturara congregatiei. Multi ani mai tirziu cind batrinele se stringeau in taina, departe de urechile noului Sofer, si-si reaminteau acea vreme de heterodoxie deliranta, se spunea ca pina si pasarile au zburat din copaci ca sa-l asculte pe Sy Devush predicind. Cocotindu-se ici si colo pe umerii hamsterenilor sau pe spinarile mari ale motoilor tolaniti pe pamint, isi ciripeau aprobarea la auzul vorbelor sale. Singurii hamstereni absenti erau pruncii, cuibariti inca in brazdele din capatul ogorului; tipetele lor ascutite puteau fi auzite punctind recitarea lui Symun cu propriul mesaj al eternei trebuinte.
Nu era nici un mister de ce hamsterenii ii dadeau atentie Smecherului: mesajul pe care li-l aducea din partea lui Dave le era intru totul pe plac. De acum inainte trebuiau sa priveasca Hamul si toate roadele sale ca fiind ale lor si numai ale lor.
“Dave zice sa-l dam la toti dracii pa Tacsimatrist, sa-l dam incolo pa Avoktu’ din Chil… tati avoktii is niste namernici. N sufla tat C-avem, iar noi stim cum sa dovadim asta. La toti draci’ chiar si cu Noa Londra. Toata treaba ii sa cladim Amul – Amul ii pantru noi si noi ii pantru Am. Si L zice ca mamicile pot face tat C vor. Daca vor sa fie cu vreun tata, fain frumos, nu-i nici o scofala, n-au dacit. L isi retrage tate timpeniile daspre vremea-taticului si vremea-mamicii, daspre Despartire si Schimbare. Copiii tre’ sa fie mereu cu mamele si tatii lor. Nu bunicii tre’ sa hotarasca tate astea, ci noi tati, in inimele noastre.”
Multi dintre hamstereni vorbeau cu Dave prin intercom, acesta era efectul recitarii lor. Auzeau atunci o voce furioasa, o voce aspra, o voce care le ineca amintirile din vremea-mamicii. Acum, la rindul lor, cuvintele lui Symun acopereau acea voce. Mai mult daca bunicii aveau chef sa intre in polemici cu Smecherul, erau redusi la tacere de faptul ca recunosteau fara voia lor ca acesta doar reformula adevaratul statu-quo al comunitatii, de multa vreme dat peste cap de Dävinitate si acum reafirmat triumfator.
Cartea originala a fost in totalitate respinsa cu dispret de catre Smecher:
“Dave a zis ca a scris-o cin’ era dus cu pluta, D-aia ii plina da tat rahatu’ ala tacanit – curse si punte si restu’. Nu tre’ sa faceti tate alea K sa-l iubiti pa Dave, tat C tre’ sa faceti ii sa va iubiti unii pa altii. L zice ca tati sintem Carl, tati sintem copiii lui si dac’ N iubim unii pa altii ii K si cum l-am iubi pa L.”
In ceea ce privea locul unde s-ar fi aflat Cartea miraculoasa, Smecherul era la fel de emfatic:
“Dave o luat-o inapoi, le-a raspuns el celor care l-au intrebat. Mi-a inprumotat-o si dup-aia o luat-o inapoi. Nu ii K s-o citim noi, noi ar trebui sa citim alte chestii, chiar sa N facem cartile noastre.”
Hamsterenii dispusi sa urmeze noua invatatura au luat aminte la acestea si au inceput, sub indrumarea lui Symun, sa invete fonicele. Totusi nu credeau ceea ce spunea despre cea de-a doua Carte, pentru ca Smecherul nu mergea nicaieri fara gentuta lui pentru maruntis.
•
Cei doi tineri hamstereni se aflau la un pas departare unul de celalalt. Dincolo de picioarele lor goale si pline de bataturi, pascalaul se intindea spre apa care clipocea. Ici si colo, circeii verzi ai anasonului de mare frematau in adierea vintului, iar micile gramajoare de pietricele indicau locul in care mamicile strinsesera pietrisul ca sa usuce varza. Un stol mic de bitlani culegea ierburile de mare care dantelau marginea apei, penajul lor alb cu negru lovind puternic pamintul noroios. Din locul unde stateau cei doi, pe partea estica a limbii de pamint, nu se vedea nimic dincolo de mare, in afara de insulita Hitop, care se afla la mare departare si care, neavind nici o colonie de pasari de mare, nu era vizitata niciodata de hamstereni. Symun Devush si Caff Ridmun nu cunoscusera niciodata marginirea peisajului; numai atunci cind se aflau in inima intunecata a colibelor lor sau in cele mai adinci desisuri ale padurii se desparteau de nemarginirea usoara a marii.
Legendele povesteau despre uriasi din vremurile de demult, desi fiecare generatie a acestor oameni izolati era uriasa in ochii celeilalte, inaltindu-se mareata si palida pe fundalul impadurit al insulei. Cind iubirea carnala il cuprindea pe vreun hamsterean, acela sau aceea se perpelea in imbratisarea ei de foc. Tot asa si Symun biiguia in motofuria lui: “Te vreau” si intindea mina spre Caff iar si iar, in timp ce ea il indeparta plesnindu-l intruna. “Potolaste-T, da? ii striga ea. Fred ii cel mai bun amic al tau.” Symun isi tinuse deja cuvintarile seducatoare si ii vorbise despre cum, sub noua invatatura, toti erau liberi sa faca ce doreau: “Nu conteaza ca tu si Fred v-ati casatorit, pen’ ca n-a fost pa bune”. Chiar insinuase ca, daca ar fi fost al lui si al ei, pruncul pe care il unsese Effi ar fi trait.
Caff se simtea nelinistita. Era adevarat, nu avea sentimente prea puternice pentru Fred, de-abia daca-l cunostea si, in vreme ce unii tatici apucasera sa-si cunoasca sotiile de cind Smecherul venise printre ei, Fred nu se numara printre acestia. Caff nu putea nega ca il gasea pe Symun atragator, iar mamicile mai virstnice si hircile ii spusesera ca ar fi o mare onoare sa te culci cu Smecherul, insa ea il indeparta plesnindu-l. Symun nu se dadea batut – o urmarea peste ogoare, prin desisuri, de-a lungul tarmului vegheat de santinelele lui inverzite, pina cind, intr-un sfirsit, aici, in albastrul prinzului, intinse mina catre ea, iar ea nu-l mai plesni. Mina lui ridica poala capeneagului ei, apoi se aseza cafenie pe coapsa ei alba; zabovi acolo, apoi inainta, degetele alunecindu-i peste alunitele roz-maronii, virfurile lor mingiind puful auriu. Curind erau casatoriti si Caff se rezema de malul de pietris cu coapsele prizoniere intre ale lui.
Effi Devush profita de toate noile ocazii oferite de domnia Smecherului ca sa discute cu tatii. Parea hotarita sa-i repuna in legatura cu legendele stravechi. Insa fata de persoana si invatatura lui raminea rezervata si chiar nemultumita in mod fatis. Pe masura ce mugurelul se preschimba in vara, hamsterenii munceau cu un elan curios. Ideea ca ei si numai ei erau singurii indreptatiti la toate roadele de pe Ham pusese stapinire pe ei, iar unii dintre tatii mai tineri chiar vorbeau cu aprindere despre scufundarea cu ajutorul caramizilor a pedaloului Taximetristului, atunci cind acesta urma sa vina in vizita din miezul verii. In acelasi timp, promiscuitatea taticilor si a mamicilor devenea disperata si frenetica. Noaptea, micul catun era plin de agitatia siluetelor grabite, apoi, cind se aprindeau luminile de ceata, acestea se intorceau poticnindu-se la colibele lor. Effi pasea tantosa printre ei, facind profetii sumbre.
Intr-o dimineata, inainte sa se aprinda lampa de ceata, Effi reusi sa-l prinda pe fiul ei pe cind se intorcea de la oficierea obisnuita a slujbelor din Adapost. Ii cuprinse bratul intr-o strinsoare neplacuta.
“Da-mi drumu’, mama! zise Symun eliberindu-se, apoi intreba: “Care-i problema ta?”
“Tu iesti, la dracu’! raspunse ea rasuflind greu, in timp ce tendoanele incordate ale gitului ii ieseau la iveala de sub un fald al capeneagului. Crezi ca nu stiu C inseamna tate astea?”
“C vreai sa zici? intreba Smecherul foarte mihnit. Io n-am facut dacit C mi-ai zis tu.”
“C ti-am zis io! C ti-am zis io! Io nici macar n-am mai vorbit cu tine da citiva ani da zile, la dracu’! Acu’ ca t-ai facut mendrale cu Caff Ridmun va trebui sa soporti consacintale. Crezi c-o sa scapi pen’ca iesti asa D-al dracului da dastept, da’ n-o sa scapi, Tacsimatristu’ o sa vie aci K-n fiecare vara si tati or sa T dea draculu’.”
In loc sa-l dojeneasca in continuare, pentru ca stia ca-si dorea chiar si numai atit din partea ei, Effi se indeparta spre coliba mamicilor. Symun o porni spre Zona Interzisa ca sa cugete. Locul acesta salbatic si impadurit nu-l mai ingrozea acum, cind revelatia lui era totala. Symun putea citi Cartea, asa ca putea citi zona; toata insula Ham era lizibila pentru el. Ii intelegea originea si era sigur ca-i intelegea si viitorul.
AUTORUL
Scriitorul britanic Will Self a debutat in 1991, cu volumul de povestiri The Quantity Theory of Insanity (distins in anul urmator cu Geoffrey Faber Award), caruia i-au urmat, intr-o succesiune rapida, romane, povestiri si nuvele caracterizate printr-o imaginatie debordanta, o inventivitate lexicala remarcabila si o ironie incisiva, a caror trasatura comuna este, asa cum o descrie autorul insusi, preocuparea pentru “oroarea ascunsa in sinul cotidianului”. Dintre acestea, amintim: Cock and Bull (Cucul si pupaza, 1992; Polirom, 2007), My Idea of Fun (1993; in pregatire la Editura Polirom), Grey Area (1994), The Sweet Smell of Psychosis (1996), Great Apes (Maretele maimute, 1997; Polirom, 2009), Tough, Tough Toys for Tough, Tough Boys (1998), How the Dead Live (2000, nominalizat la Whitbread Novel of the Year Award), Dorian: an Imitation (2002), Dr Mukti and Other Tales of Woe (2004). Colaborator regulat al unor importante ziare britanice, printre care se numara “Evening Standard”, “The Independent”, “The Observer” si “New Statesman”, Will Self a publicat de asemenea trei colectii de eseuri si articole: Junk Mail (1995), Sore Sites (2000) si Feeding Frenzy (2001).
CARTEA
Cuprins de depresie in urma divortului si a pierderii copilului pe care-l credea fiul sau, ingrozit ca acesta l-ar putea uita, taximetristul Dave Rudman, eroul romanului Cartea lui Dave (2006), incepe sa-si astearna pe hirtie nemultumirile legate de viata, de relatiile interumane, de societate si religie. Rezultatul este un amestec tulburator de satira si fantastic, de umor si cinism, de imagini suprapuse ale unui prezent afectat de un misterios mal de siecle si ale unui viitor aberant si distopic. Cartea este gasita intr-un viitor postapocaliptic si transformata in Evanghelia unei noi credinte, Dävinitatea. Jargonul taximetristilor devine acum limbaj sacru, insemnele breslei devin simboluri religioase, iar lumea se reinventeaza dupa Poruncile lui Dave. In dialogul permanent dintre trecut si viitor, dintre realitate si halucinatie, una dintre constante este imaginea vie a unei Londre pe care poti fie s-o iubesti, fie s-o urasti, dar in fata careia, cu siguranta, nu poti ramine indiferent.