In aceeasi tendinta se inscrie si Gelu Negrea cu un Dictionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale aparut, in forma completa, anul trecut. Criticul este perseverent in zona exegezei caragialiene, unde s-a inscris din 2002 cu Anti-Caragiale, o vioaie investigatie chitibusara a resorturilor dramatice ale comediei din 1884, O scrisoare pierduta. Atent in primul rind la “umanitatea” eroilor din piesa si la intersectarea itelor actiunii, el denunta cu legitima mindrie in cartea sa precedenta citeva inadvertente de ordin compozitional si psihologic. Piesa nu pierdea prin aceasta scrutare necomplezenta a articulatiilor sale, dimpotriva, dramaturgul cistiga parca in complexitate, dovedind o “putere de creatie” uneori trecuta cu vederea.
In cartea din 2009, perspectiva se schimba si ambitiile cresc. Gelu Negrea face un inventar de figuri ale operei lui Caragiale, unele memorabile, altele de plan secund si chiar tert, sub forma unor micro-eseuri dispuse alfabetic. Formula aceasta hibrida poate foarte bine sa fie rezultatul alegerii hedoniste a unui spirit liber. Insa e o formula care obliga: un dictionar de personaje, fie el si eseistic, trebuie, este obligat sa prezinte o viziune de ansamblu asupra “lumii” caragialiene, chiar in forma fragmentara si intermitenta.
Pacatul volumului de fata este, cred, ambitia de a da replici tuturor criticilor care au scris pina acum despre autorul in cauza si, ceva mai grav, de a il probozi pe Caragiale insusi pentru felul in care l-a portretizat pe unul sau pe altul dintre eroii sai. O curioasa pornire caritabila fata de personajele lui Caragiale il face pe critic sa caute sa dea de partea de umanitate a acestora, sa arate si el, ca Ioana Pirvulescu intr-o carte de acum trei ani, ca “Tara Miticilor nu e Romania contemporana lui Caragiale”. Gelu Negrea afirma cu seriozitate ca Farfuridi nu era chiar asa prost, ca Trahanache era barbat solid si competent, ca Nae Catavencu era un tip inteligent si un vizionar politic. El vrea sa judece dinauntrul piesei fiecare personaj, punindu-se in postura lui Farfuridi pentru a-l proiecta pe Trahanache si in aceea a lui Branzovenescu spre a articula dimensiunea intelectuala intreaga a lui Farfuridi. Lasind deoparte ca procedura este de o eficienta incerta, protejata cu argumentul dubios al “subiectivitatii empatice”, o astfel de perspectiva interna pacatuieste prin ignorarea unei parti importante din opera. De fapt, printr-o astfel de viziune, textul caragialean este cenzurat, lasindu-se deoparte insinuarile autorului, prezente in zona de ne-spus a pieselor lui, in jocul actoricesc ambiguu ghidat de didascalii, in inertiile de gindire ale personajelor, conduse de geniul comic malefic al aceluiasi autor.
Personajele comice devin dramatice si viceversa
In Dictionarul subiectiv, investigatia lui Negrea deviaza dinspre analiza compozitiei dramatice (realizata in Anti-Caragiale) inspre fisa biografica si de caracter. Pe portiuni, rezultatele sint excelente. Criticul ofera poate cel mai iscusit raspuns enigmei seculare: “de ce s-a sinucis nenea Anghelache”, casierul din Inspectiune. Nu ar fi vorba de spaima “micului functionar” inaintea unei inspectii despre care inca nu stie ca va veni, ci de spaima ca nu va rezista tentatiei de a lua bani din casa. De aici insa, criticul, inveselit de faptul ca i-a prins pe numerosi comentatori ai operei cu mita-n sac, in flagrant delict de neatentie critica, se dezlantuie. El incepe sa faca “reparatii”, reabilitind, la intimplare, pe cine apuca. Astfel, Jupin Dumitrache din O noapte furtunoasa trece drept un barbat sublim, un nedreptatit al literaturii din speta lui Karenin, ale carui merite nu sint recunoscute de catre nevasta adulterina. Tincuta Popesco din Five o’clock nu e considerata “urita, necivilizata, superficiala, imorala”, dar nici macar ridicola (!). Stan Popescu, comisarul republicii ploiestene care nu poate rosti, cu gitlejul umflat de bautura, decit ca “Boborul” l-a facut comisar, este considerat sublim, poate doar cam grandilocvent. Un Guta Cotoi, personaj in schita Baioneta inteligenta, nu e un biet incornorat deficient fizic, ci un fel de Othello corcit cu Byron (care era si el schiop. Da, dar era Byron!). Una din multele adulterine caragialiene, madam Guvidi din Om cu noroc, e comparata, la gramada, cu Fedra, Anna Karenina si doamna Bovary. In general, tentatia asociativa manifestata necontrolat, intr-o maniera care nu mai e “eseistica”, ci de-a dreptul imprudenta, strica mult acestui dictionar.
E de banuit ca Gelu Negrea urmeaza modelul calinescian din Domina bona, vestita scriere din 1946 in care criticul ajungea la concluzia ca jupin Dumitrache e un mistic, iar Catavencu sufera de “betie de idei”. Ca si Calinescu, care vedea in Goe “un Faust in embrion”, Gelu Negrea prefera sa identifice in mica bestie Ionel din Vizita un individ cu o “preocupare genuina pentru dezvaluirea tainelor lumii inconjuratoare”. Doar ca hermeneutica deliranta a lui Calinescu urmarea totusi alte scopuri, care nu se regaseau decit partial in opera caragialiana (o demonstratie in acest sens la Andrei Terian, Calinescu. A cincea esenta). A continua demersul de acolo este o imprudenta. Pus pe revizuiri, Gelu Negrea ajunge sa lupte si cu Calinescu, dorind cu orice pret sa afirme caracterul comic al lui Lefter Popescu din Doua loturi, fara conotatii grave sau, Doamne fereste!, tragice. Insa si aici, relevanta personajului si a nuvelei sta in ambiguitatea esentiala de registru. Constatam ca Gelu Negrea se straduieste, matematic, sa faca din personajele comice ale lui Caragiale unele dramatice si viceversa. Mai dificil e, se vede, atunci cind personajul nu e hotarit comic sau tragic. A decide, la modul gordian, ca personajul este doar asa si nu asa incalca prezumtios barierele actului critic, devenit, in urma acestei actiuni, futil, irelevant, o simpla gluma.
Incercind sa identificam tema comuna a revizuirilor lui Gelu Negrea, ne oprim la o revendicare in favoarea complexitatii psihologice a eroilor caragialieni, teza cu care nu avem cum sa nu fim de acord: “o buna parte a personajelor celui mai proeminent comediograf roman ascund adesea, sub aparenta gesticulatiei comune si a logosului ridicol, profunzimi si frumuseti nebanuite”. Dificultatea apare la aplicarea tezei. Contagiat de Calinescu din Domina bona, Negrea face o prezentare in raspar a lui Catavencu, in care vrea sa demonstreze ca “lermontovianul erou al timpului nostru” (citatul inadecvat e simptomatic) trebuie privit cu ingaduinta: “trebuie sa-l raportam la tabla de valori a timpului sau daca vrem cu adevarat sa-i desenam portretul, si nu caricatura, asa cum se intimpla de cele mai multe ori”. Astfel privit, Catavencu e “un militant pentru descentralizare” (si nu un oportunist al descentralizarii in vederea atragerii cit mai multor fonduri de la buget in directia sa!), “un patrunzator analist si chiar un vizionar, in felul lui” (desi analistul nu depaseste nivelul constatarii imbecile ca falitii ieseni au aceeasi nationalitate cu negustorii inca nefalimentati, iar vizionarul este un pasionat de viitorul “tarisoarei”!). Cu o astfel de recuzita, dictionarul lui Gelu Negrea devine mai mult o transcriere imaginara din repertoriul figurilor posibile pe care dramaturgul ar fi putut sa le foloseasca in opera lui, decit un veritabil inventar critic. Posesor de “frumuseti nebanuite” nu este Catavencu decit daca ignoram voluntar o buna parte din partitura eroului.
Caragiale nu mai e Caragiale
Cheia lecturii revizioniste a lui Gelu Negrea e data de eseul dedicat lui Mitica, “bucuresteanul par excellence”, reprezentind, fireste, o mare miza a jocului critic. Acesta apare ca un filosof liric, ale carui poante reprezinta niste parole sapientiale precum “Viata e un vis, moartea o desteptare! “. Criticul se agata de prima parte a replicii, care ar putea fi un citat din Calderon de la Barca, pentru a sustine ipoteza unui Mitica cititor subtil si pudic, care isi relativizeaza acuitatea prin gluma si, probabil, delicatetea sufleteasca prin greseli de gramatica. Ce-i drept, aici criticul a nimerit-o, insa nu chiar unde trebuie. Personajul despre care vorbeste este, intr-adevar, Mitica Popescu, dar nu cel din Caragiale, ci protagonistul comediei cu acelasi nume de Camil Petrescu. Dorind cu orice pret sa se distanteze de interpretarile clasice (“cliseistice”) ale operei, criticul scoate personajele lui Caragiale din mediul lor de existenta. Dar facind asta, el le instraineaza, le falsifica. Contextualizarea vizata de critic nu e una a operei, ci a modelelor posibile ale umanitatii caragialiene. Intr-un fel, e o investigatie a unor tipuri romanesti de la 1880-1900, dar nu una a creatiei caragialiene din aceeasi perioada. Pentru ca, in lumea lui Caragiale, Lefter e in acelasi timp dramatic si comic, Catavencu – “distins” si clantau, iar Trahanache – incornorat blajin si politician agresiv.
Cel mai mare defect al acestei substitutii nu este tradarea originalului, ma tem, ci excluderea completa din ecuatia operei a umorului unui scriitor, orice s-ar zice, in primul rind comic. O comedie in care Jupin Dumitrache e un suflet nobil inselat, iar Rica Venturiano un “soarece de biblioteca” romantic nu mai este comedie, ci o mistificare jenanta. In Dictionarul lui Gelu Negrea, Caragiale nu mai e Caragiale, ci un autor fara sare si piper, ironist neintelegator al unei lumi pe care ar fi trebuit s-o iubeasca.
Gelu Negrea, Dictionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale,
colectia “Teorie, istorie si critica literara”,
Editura Cartea romaneasca, 2009
Galerie foto
