E tot mai cunoscut, tot mai apreciat pentru stilul ironic-parodic, pentru felul in care ia in raspar lumea. Dar are curajul ca, mai tirziu, spre batrinete, cind o sa-si faca un soi de bilant, sa nu cosmetizeze nimic si sa recunoasca deschis ca a scris si reportaje pe linie, ca in capul lui se ciocneau ideile marxist-leniniste cu opusul lor decadent, ca din inconstienta, spirit de turma, un tinar poate cadea oricind prada ideologiilor, ca poate fi usor inrolat. Mai recunoaste ca daca ar fi fost neamt, probabil l-ar fi asteptat Hitlerjugend-ul, ca daca ar fi fost rus, l-ar fi momit Comsomolul. Insa pentru ca e un tinar din Polonia Populara a anilor ‘50, prin nimic iesit din comun (chiar asa scrie: nu eram un tinar exceptional), intra in partid si are mai apoi curajul sa scrie: la 20 de ani eram gata sa primesc orice propunere ideologica, fara sa ma uit la dintii ei, numai sa fie revolutionara. Si asta pentru ca eram pregatit pentru revolutia proprie. Si mai adauga ceva, cu aceeasi necrutare: dorinta de a fi sustinut oficial, un anume carierism si oportunism.
Pina sa fie interzis in Polonia, gusta mai toate privilegiile: i se tiparesc povestirile in volum, i se joaca piesele, e drept, tot mai mult in strainatate, e invitat la festivaluri internationale, calatoreste. Pina cind decide (in 1963) sa nu se mai intoarca in Polonia. Asa incepe lungul si incilcitul lui exil: cind in culmea gloriei mondiale (la Paris), cind retras ca un eremit (in Mexic, la o ferma). Si, dupa 33 de ani de peregrinari, in 1996 se intoarce inapoi la Cracovia. E primit ca un erou, e venerat si adulat. Numai ca, treptat-treptat, intuieste, simte, afla ceva cumplit si noteaza: vremea mea a trecut. Poate ca are dreptate, poate nu. Dar citi artisti mari au curajul sa marturiseasca un asemenea adevar? Si citi il accepta?
Cind, ca un trasnet, un accident cerebral din 2002 ii reteaza pentru o bucata de vreme toate puntile de comunicare cu lumea: devine afazic. Iata bilantul dezastrului: toate limbile straine uitate, polona – de neinteles, cititul – o ocupatie fara sens, masina de scris, calculatorul, telefonul – niste biete lucruri inutile, sirul numerelor si al zilelor – pierdut, iesitul din camera – un cosmar. Deci un fel de sfirsit, ca o sinucidere. Pina in clipa cind rasare ca adusa de inger ideea medicului curant: terapia prin rememorare si scris. Si asa, pas cu pas, asistat de o logopeda, incepe sa isi povesteasca viata simplu, cursiv, pe sute si sute de pagini, fara mari spectacole stilistice, fara “efecte”, fara parodie si alte cele, de parca n-ar fi fost el. De parca ar fi murit si s-ar mai fi nascut o data, cu un nume nou, Baltazar. Schimbindu-mi numele si semnind “Baltazar”, imi recunosc deschis imperfectiunea. De acum incolo nimeni nu va mai putea sa ma laude sau sa ma critice pentru nimic din ceea ce am scris inainte de afazie, deoarece omul acela nu mai exista. Repet: citi mari scriitori ar avea un asemenea curaj, mai ales acum, tirziu, spre batrinete?
P. S.: Cam asa ceva am spus in 18 martie, cind Jaroslaw Godun si Institutul sau au lansat la Timisoara o puzderie de mari autori polonezi tradusi in romana, intre care si Slawomir Mrozek, cu autobiografia Baltazar, aparuta la Curtea Veche, in traducerea lui Stan Velea.