Intr-un spatiu teatral in care discutiile despre dramaturgia romaneasca se lovesc de pudibonderii siderante, un program care sa privilegieze textele unui dramaturg contemporan pare o utopie. Si totusi, oricit de “ciudata” este o initiativa de acest fel, ea s-a concretizat si a functionat foarte bine. E vorba de proiectul conceput de Teatrul ACT, care a investit in crearea unui pol de reprezentare a dramaturgiei de aici si de acum. Pentru dramaturgia romaneasca de la care se pretind salturi peste noapte fara sa se faca aproape nimic in asa fel incit dezvoltarea ei sa devina posibila, initiativa Teatrului ACT este esentiala la nivel politic. Demersul ACT-ului nu este doar unul artistic, ci se inscrie intr-o politica culturala atent structurata, de vreme ce ni se propune un pachet de texte. Trei piese ale dramaturgului Mimi Branescu – Flori, filme, fete sau baieti, Dumnezeul de a doua zi si Acasa la tata – au fost montate de regizori preocupati de scriitura contemporana: Vlad Massaci, Claudiu Goga si Alexandru Dabija. Fiecare dintre acesti trei regizori a mizat pe texte contemporane si a pus in scena, cu o anumita consecventa, piese care fie ca au in centru epiderma realitatii rusesti – Plastilina, regia Vlad Massaci si Lapte negru, regia Claudiu Goga (ambele texte sint scrise de unul dintre cei mai viscerali dramaturgi din Rusia – Vasili Sigarev) –, fie ca decojesc relatii intime – Va pupa piticu’ din Franta de Antoaneta Zaharia, regia Alexandru Dabija, determina un contact imediat cu pojghitele actualitatii recognoscibile.
Scriitura lui Branescu, onesta cu subiectele pe care le alege
Nu intimplator, Teatrul ACT le-a propus regizorilor o confruntare cu un dramaturg care stoarce aparenta normalitatii si frustrarile de cuplu si adinceste ratari riciitoare in decupaje situationale bine dozate.
Branescu nu e un dramaturg care sondeaza teme socio-politice, nici un dramaturg care incearca sa exprime mari profunzimi ale omenirii. Scriitura lui e onesta cu subiectele pe care si le alege si lipsita de pretentii.
Cuplul – ars de rotisorul obisnuintelor aplatizante in Flori, filme, fete…, ros pina la epuizare si renuntare de imixtiunea parintilor in Dumnezeul de a doua zi, fragmentat intre responsabilitati si neasumari in Acasa la tata – constituie tema predilecta a dramaturgului.
Toate cele trei spectacole pun mecanismele de facere, refacere si dezintegrare din cuplu sub lupa.
In Dumnezeul de a doua zi, doua perspective asupra unei singure relatii se suprapun, se hirjonesc, se inclesteaza pentru ca, in final, sa se desprinda una de alta ca doua drumuri care se despart din autostrada.
Mimi Branescu recurge la monoloage narative care temporalizeaza, etapa cu etapa, desirarea unei relatii. Doi tineri traiesc pisati de parintii care le confisca existenta pina cind nu mai simt nimic unul pentru celalalt. Pina cind devin rupti de oboseala de celalalt. De ceilalti. De ei insisi.
Vlad Zamfirescu – tipul de actor care internalizeaza stari tensionale fara sa-si teatralizeze trairile – acumuleaza perfect entuziasmul initial, blazarea si suferinta pe care i-o simti, la final, cum se dilata in toti muschii si cum il riciie pina la epuizare.
Mirela Oprisor povesteste cu discretia tipica celei care refuza seductia prin compasiune, dragostea din mila, alternind distantarea cu emotia continuta.
Formula dramaturgica din Dumnezeul de a doua zi este cea mai incitanta la nivel de metoda de constructie narativa din piesele lui Mimi Branescu.