– Fragment –
8
Prima oara tremuri. Iti trece toata viata prin fata. Transpiratia iti intra in ochi, se prelinge pe spate, se duce in chiloti, iti invadeaza curul. Vrei sa te scarpini, sa simti un aer rece venit de sus. Vrei apa multa, in tine si pe tine, apoi alcool. Tarie. Imaginile care ti se perinda prin fata ochilor sint galbene. Nu exista o alta culoare. Nici nu mai iei seama la inima care iti bate din ce in ce mai tare. Ciudat, mina nu tremura. E raceala otelului. Sansele sa scapi sint mari. Sint cinci la sase sanse sa scapi. Cind mergi cu o masina exista pericolul sa mori, nu stiu daca unu la sase sau cinci la sase, dar sint mari. Motocicleta creste riscul, avionul il scade, si tot asa. In orice moment te poti trezi ca inima inceteaza sa bata din tot felul de motive. Dar acum bate tare.
— Tu iti reglezi butoiasul. E regula care se respecta cu sfintenie. Nimeni nu triseaza. Aici nu e loc pentru asa ceva. Cei care organizeaza jocul sint foarte bogati, miza e prea mare, doar e o viata de om, si totul e foarte bine pus la punct. O faci, ai luat banii si-ai plecat. Vii din nou daca vrei, cind vrei. Poti s-o faci o singura data sau poti sa mergi pina cind sansa te paraseste. Oricum, te asigur ca nimeni n-a renuntat dupa prima incercare. Daca cresti miza la 50-50, poti sa ceri mult mai multi bani, sa ai alte pretentii. Totul se bazeaza pe incredere. Si daca te gindesti la Dumnezeu in clipa aia, sansele sa scapi sint si mai mari. Uite, pe unu’ de-al tau am vazut ca l-au impuscat din greseala la metrou in Napoli. A murit ca un ciine sub ochii macaronarilor. Victima reglarii de conturi intre mafioti. Stateau ca timpii si faceau poze, iar aluia ii ieseau matele din burta. N-a avut incredere si nu s-a gindit la Dumnezeu.
Era un muzicant. Cinta la metrou impreuna cu fiica-sa. Ea a fost doar ranita, dar el a murit in citeva minute. Nu stiu ce s-a ales de ea. In Romania as fi trecut fara sa ma gindesc la ei, dar aici, cind auzi ca unul de-al tau, din tara ta, a patit ceva te intrebi daca nu urmezi tu.
Jiri vorbea ca din carti. Imi era greu sa accept cuvintul incredere. Increderea in Partid ca totul va fi bine. Parca il auzeam pe Schiopul, vecinul nostru. Statea seara de seara la intrarea in bloc si minca seminte. Prindea pe cite unul si-i impuia capul. Ca Partidul are grija de tot, trebuie doar sa ai incredere. Arunca saminta in gura, pocnea coaja si scuipa in morman. Nu se incurca cu un pumn, doua, minca pungi intregi. Ma miram cum de mai are buze si limba. Cind ii spuneai in fata ca te plictiseste, te santaja. Au, ma doare piciorul, nu vrei sa mai stai sa vorbim, ca asa imi trece. Si atunci stiai ca incep blestemele. Il injura pe taica-sau, credea ca o lovise pe ma-sa cu piciorul in burta si din cauza asta ramasese schiop. L-am crezut pina am aflat ca il scapase ma-sa pe jos la o razie a Politiei. Ea se ocupa de bisnita si il tot purta dupa ea. Lua guma cu surprize de la sirbi din talcioc, tigari Vek si Vikend, rom si uneori whisky. Au alergat-o militienii, ea cu plasele intr-o mina si cu fiu-sau in cealalta. L-a scapat pe jos si l-a lasat acolo. A salvat plasele cu marfa si a scapat si de militieni. De la increderea in Partid, dupa revolutie, Schiopu a dat brusc in misticism. Vorbea cu inflacarare despre intrupare si minca seminte. Mai nou, incepuse sa bea vodca Saniuta. Nu mai scuipa cojile pe jos, le aduna in pumn si apoi si le indesa in buzunar. Il banuiam ca nu le arunca la cosul de gunoi, ca vrea doar sa ne impresioneze cu schimbarea. El, zicea Schiopul, l-a trimis pe fiul Sau pe pamint ca sa ne spele pacatele. El a vazut cit am suferit sub ocupatia diavolului rosu. Noi avem un grad de mintuire ridicat fata de ceilalti, pentru ca am trecut prin comunism. Cind sticla de vodca era pe terminate, Schiopu incepea sa vada dincolo de noi si de aparente, cum le numea. Isi ducea miinile la timple, inchidea ochii si povestea. Erau de fapt scene reconvertite din Biblie. Citea toata ziua din cartea sfinta si seara adapta scenariile la momentul 1990 si la Bucuresti. Vedea ingeri si diavoli peste tot. La televizor ii identifica imediat. Pilat din Pont era Iliescu; Coposu se misca intre Sfintul Pavel si Sfintul Ioan; Ratiu era Iona; Cimpeanu, Matei; vamesul, Miron Cozma – daca isi lasa barba semana ca doua picaturi de apa cu Barabas, degeaba i-a explicat veterinaru’ de la scara vecina ca Barabas nu trebuia sa aiba barba neaparat, Schiopu nu si nu, o tinea pe-a lui. Insista ca barba vine de la Barabas. Mai omule, urla veterinaru’, avea barba, da, ca toti barbatii aveau barba atunci, mai ales evreii, dar asta e o alta problema. Cu Iisus era mai greu cind il intrebam. Dadea din colt in colt, se fisticea, pina la urma a spus-o: el era Iisus. Atunci am aflat si cine mizgalea zidurile cu creta si scria “Iisus, ava 90”. Nu l-a tinut mult damblaua asta. Fara motiv, a uitat brusc si de revelatie, si de Dumnezeu. Si-a facut rost de un certificat de revolutionar, dupa ce a mintit ca a fost pe baricade, si a plecat din tara. Citiva ani mai tirziu, Schiopu era de nerecunoscut. Devenise om de afaceri. Nu mai statea de povesti in fata blocului, dar stiam cind vine sau pleaca, pentru ca lasa in urma lui o dira de coji de seminte.
— Bomboane agricole. Asa le ziceati si voi, ma intreaba Jiri dupa ce i-am povestit de Schiopu si de retinerea mea atunci cind vine vorba de incredere.
— Da. Era mindria nationala.
Mi-am amintit de pustiul ala care a atacat barul. Si el minca seminte. Ii scuipa cojile in fata securistului.
— Ai auzit de Jan Palack? ma intreaba Jiri.
Auzisem de la tata. El imi spusese ce se intimplase in Praga in 1968. Era student si organizase si el in Universitate o miscare de sprijin. Nu crezuse in discursul lui Ceausescu din piata. Dar orice incercare de solidarizare cu vecinii cehoslovaci, alta decit cea oficiala, nu putea sa aiba sorti de izbinda.
— Sotul mamei, taica-meu vitreg, cum ar veni, a fost vecin cu el. Un timid, Palack asta, asa il caracteriza batrinu’. A aflat dupa moartea lui ca atunci cind si-a dat foc in piata Venceslav a fost de fapt ultima incercare, ultimul protest. De ani de zile, dupa revolutia din ‘56 din Ungaria, Jan conspirase impotriva regimului. Isi facuse o intreaga retea. Fusese prins de autoritatile comuniste in ‘67, dar odata cu deschiderea promisa de Dubcek, la inceputul lui ‘68, devenise oarecum liderul studentilor reformatori.
— In Romania, ii spun lui Jiri, exista o vorba cum ca noi n-am avut un Havel asa cum ati avut voi, pentru ca n-am avut un Dubcek.
Cind si-a turnat benzina, oare i-a tremurat mina?
Raceala otelului. Ce greu e. Are unu’ singur. N-am riscat cu doua. Oricum, tot imi tremura mina. Pe dracu’, nu numai mina. Teoretic, sau cel putin fizica asa spune, din cite imi aduc aminte – ce bun era Blanita acum, el stia si fizica –, teoretic ar trebui ca unu’ singur sa traga in jos. Dar oare daca invirti prea tare butoiasul mai conteaza? E ca o galeata cu apa pe care o invirti foarte repede. Nu cade apa din ea. Iar l-am pomenit pe Blanita. Si lui i-a fost foarte frica, scria in jurnal, atunci cind a facut ceva asemanator cu buldogul militarului. Se vede ca e ciine de cadru al armatei, scria Blanita, asta ia pozitie de drepti si cind se pisa. Nu poate s-o faca asa ca tot ciinele, sta drepti si isi mai si lipeste labele din fata. Cum dracu’ nu se pisa pe el nu stiu. Si i-a luat pistolul, a venit cu el in gura la gard. Mi-a stat inima in loc. Hai, potaie, zice, hai sa te invat un joc. L-am vazut io pe general ca a facut asa cind s-a imbatat odata, general pe dracu’, ca e un pirlit de caporal. Ca doar n-o fi citit memoriile lu’ Napoleon, de unde dracu’ sa stie dihania asta cu botu’ cazind de memoriile lui Napoleon. Da’ cred ca ii place sa creada ca stapinu’ e general. Are, ma, trese? Cite trese are, mi-a venit sa-l intreb. Sau stele, ia spune, ca s-au facut toti generali. E de armata sau de Securitate? Aici m-a blocat pe mine Blanita, de unde naiba stia potaia de Securitate. Se udase, a ridicat timid piciorul si s-a pisat de frica. Sa nu-l vada buldogul ca facea urit cind ridica piciorul. Nu asa, potaie, nu asa. Drepti, culcat, drepti, culcat. Se luase de un vagabond care se aciuase pe strada noastra. Facea o militarie cu asta, de ti se rupea inima. Il scotea de sub masina, au un obicei vagabonzii astia sa huzureasca, ceva de speriat. Isi trosnea oasele si da-i cu drepti si culcat. Da’ o facea pe parizeru’ ala pe care i-l aducea buldogul. Zicea ca el nu maninca chimicale, il tinea generalu’ numai pe carne de vitel. Si ii dadea si vinat cind se intorcea de la caprioare. Hai, ia fii atent aici. Apuca buldogu’ pistolu’ cu labele din fata, si-l pune in frunte si trage. Se aude un clic. Daca am transpira, n-as mai vedea finalul. Dar nu transpiram. Minti, Blanita, am vrut sa zic, aici minti. Mai tii minte cind exagerai cu bautura si era cald de curgeau apele pe tine, ca pareai iesit din mare? Ce nu-ti placea tie sa te bag in mare! Ce chiraiai si iti infigeai labele in nisip, nu, nu in apa. Si ai facut pipi pe tine cind ti-a pus buldogul pistolul in labe. Ei bine, asa ma simt eu acum. Nu ma pis pe mine, ca am probleme cu rinichii, dar imi tremura si parul. Sint la un clic distanta de vesnicie. Sau de 10.000 de dolari. Zgircitii. Asta ar fi primul tur, al calificarilor. Ca apoi se mareste premiul, dar si numarul de gloante. La doua in butoias, pleci cu 50.000. Asta daca apuci. Daca ai noroc si face doar clic. Fara clac. Imi pipai clavicula stinga. Se mai vede cicatricea. Ma doare cind ploua. Daca atunci ar fi facut si clac putin mai jos, citiva centimetri numai, acum nu mai eram aici sa astept clac. Acum e unul din sase. Atunci era unu din unu, fara butoias. Da’ pistolul era cam vechi, de, din recuzita unui teatru comunist.
9
Ma uit la pusca din mina soldatului. E lustruita. Pare noua. Are si un pistol la briu. Cum naiba o fi fugit cu ele din unitate, tot nu inteleg.
“Ce frumoasa esti, fa Patrie/si cum ne lasi tu sa ti-o bagam toti printre picioare./Stai si la noi o data, macar o data, fa Patrie, ca n-o fi foc,/sa ne dam si noi drumu’ printre padurile tale,/s-avem si noi un copil cu Patria,/un copil din flori,/un copil din Fauna si Flora.” (1)
Or fi versurile lui sau le-a citit pe undeva?
Le recita in gura mare. Teava pustii e indreptata spre securist. Se uita la cei doi insuratei de la masa vecina. S-au facut mici si nu scot un cuvint.
— Ce mincati, ma, acolo? Chelner, adu ce-i mai bun de mincare. Si de baut. Ca domnii cred ca si-au inceput luna de miere. Unde voiati sa mergeti, ma, in luna de miere? Voi stiti ca dulce ca mierea e glontu’ patriei? Unde, ma, la Buzias, la Amara, la Geoagiu Bai? Ca afara din tara nu puteti pleca, ma. Ca sint d-astia care te opresc. Cu pusca, daca e nevoie te opresc, ma. Drepti, culcat. Hai, ce mai astepti?
Securistul vrea sa spuna ceva, dar soldatul il pocneste cu teava pustii peste fata. Cred ca i-a spart nasul.
— Hai, la podea! De o suta de ori drepti si culcat! Fara sa-mi racesc io gura la fiecare icnet de-al tau. Sa vezi si tu, securist imputit, cum e sa faci tiris pe pamintu’ patriei. Sa faci tiris cum am facut io, chiar daca imi venea sa ma pis. Sa simti si tu vezica cum iti pocneste, rozeta curului cum sta sa bubuie de la arpacasu’ ala infect pe care ni-l dati la masa. Pai asa se apara, ma, patria de inamici, cu arpacas, sfecla rosie si varza? Cum credeti, ma, voi ca lupta soldatul pe front, cu burta vraiste de la supa aia chioara de cartofi?
“Ce sfinte sfinctere si roze rozete ai tu, Patrie/si citi salcimi taiati de Moromete./Nimeni nu are atita sinceritate ca tine,/nimeni nu da atit de dezinteresat din picioare.//O noapte cu tine costa cit tezauru’ da la rusi,/cit Insula Serpilor luata in gura/cincizeci de ani,/cit Basarabia tirita prin lupanarele/Siberiei Orientale.” (2)
Il trec deja toate apele. Si n-a facut decit cel mult zece drepti si culcat. Se prabuseste pe podea.
Ma uit la barbatul din stinga mea. E cu ochii pironiti in biletul deja mototolit. Cred ca nu are habar de ce se intimpla acolo. E atit de absorbit de hirtie, incit si daca s-ar darima barul, tot n-ar reactiona. E mut si surd. Cei doi indragostiti tot susotesc. El se ridica si ii spune soldatului, chiar daca ea il trage de mina:
— Noi am vrea sa plecam. Stii, n-am apucat sa consumam, stii tu, chestia aia. Am facut-o de gura lu’ ma-sa, ca ea ne tot batea la cap sa ne luam. Ca cica sa intram si noi in rindul lumii. Acu’ na rindul lumii! Stam intr-o bodega si un soldat ne ameninta cu pusca. Voiai aventura, ziceai ca ne toropim in blocu’ ala cu ai tai in casa. Acu’ poftim aventura! Cind i-am zis sa plecam la Tulcea…, am io un var acolo la malu’ girlei. Pescuiam si ce pescuiam aia mincam. Da’ donsoara n-a vrut, ca nu da ea Capitala pe un sat de puturosi. Bine ca ai trait tu numa’ printre gospodari!
Scuipa cojile in fata transpirata a securistului. Ia de pe masa o sticla si bea fara sa-si toarne in pahar.
— La Tulcea cred ca e frumos. N-am fost, dar mi-a povestit frate-miu ca Delta e o minune. Voiam sa mergem amindoi in prima mea permisie. Dar n-am mai apucat.
Vorbeste de parca ar fi facut razboiul si acum isi asteapta sfirsitul. Cit de repede se pot maturiza oamenii. Cind ma uit in spate vad o viata anosta, pictata ici-colo cu ceva tuse de culoare. N-am fost capabil sa fac ceva maret. Nu mi-a placut scoala, nu mi-a placut sa ajung cineva, ma oripila tot timpul ideea de a fi in prim-plan. Nu voiam sa se vorbeasca despre mine. Voiam doar sa ma strecor. Sa am momente de bucurie intense, asta cautam, dar nu sa fac eforturi. Mi se parea, cind am citit Robinson Crusoe, ca mai rau decit sa ramii singur pe o insula nu se poate. Ei bine, exista ceva mai rau. Sa fii singur printre oameni. Asa cum e soldatul asta din fata mea. Nici macar nu are un nume. Sau are, dar nu sint curios sa-l aflu.
— Am si io o fata cu care ma tin. Da’ n-am auzit-o sa zica vreodata ca are presiuni de la familie. Ei, sintem de putina vreme impreuna. Pe mine m-au saltat la oaste, ea e anu’ intii. Peste noua luni trebuia sa fim colegi. Daca nu venea nenorocirea asta.
Se intoarce brusc spre securist si ii baga teava pustii in gura. Aud un icnet, apoi podeaua se uda si incepe sa miroasa a pisat. Vomita peste teava pustii, iar mirosul devine insuportabil. Plinge, se pisa si vomita in acelasi timp. Da din miini.
— Te rog, lasa-ma, am o familie! Am un copil care trebuie sa vina pe lume. Nu ma nenoroci!
— Da’ cind am mers la Baneasa, la scoala aia a voastra, nu ne gindeam ca o sa avem o familie? Nu, era spre binele patriei. Patria inaintea familiei, parca asa suna si juramintu’ ala de cacat pe care l-am spus. Sa ne aparam tara de dusmani, sa slujim Partidul si tara. Si pe unicul conducator. Ca el e tatal nostru. Ia zi, ma, Tatal nostru, stii? Sau la scoala aia nu va invata rugaciuni? Nu, ca rugaciunile sint interzise. Ce rau am facut, ma, ca aveam de la bunica o carte de rugaciuni? De ce mi-au confiscat-o? O tineam sub perna, nu facea rau nimanui.
Te rogi si astepti rezultatul. Stringi pumnii sub patura. Inger, Ingerasu meu, care mi te-a dat Dumnezeu, eu sint mic, tu fa-ma mare, eu sint slab, tu fa-ma tare. Era doar o senzatie, dar atunci, ghemuit sub patura, vedeam cum tavanul se lumineaza. Erau umbre care dansau printre raze. Si rideam si vorbeam cu ele. Si imi spuneau: uite, daca ai fost baiat cuminte astazi, ingerasu’ tau vorbeste cu tine. Cind am crescut, ingerasu’ a devenit din ce in ce mai laconic. Apoi a tacut brusc. Il tot intrebam daca l-am suparat cu ceva, nu raspundea. Mai aparea din cind in cind in vis, dar avea fata si corpul acoperite. Stiam ca e el, il banuiam sub pelerina aia neagra. O data a urlat. Nu-l auzisem urlind pina atunci. Stiam ca e calm, ca iti asculta pasul. Dar atunci a urlat. M-am trezit si eu urlind. As fi vrut sa fiu luat in brate de mama, dar ea nu era. De tata, nici el nu era. Nu mai era nici unul dintre ei. Dumnezeu e doar un concept care ne masoara durerea. Sau fericirea. Dar un inger care urla ce e? E cel care stie ca o sa cada, ii e teama de ce-o sa faca dupa? Si umbrele alea se preling peste ceata aia laptoasa ca cerneala pe fata de masa alba. S-a stricat stiloul, curge. Nu s-a stricat, l-am spart in gura. Am luat plasticul acela verde si l-am strins intre dinti. S-a auzit doar un pocnet sec, clac, si am ramas cu plastic si cerneala in gura. A inceput sa curga pe fata de masa. Si pata aia semana cu un inger. Avea doar o aripa mare. Si aripa aia s-a transformat intr-o pusca si ingerul a inceput sa traga. Dar nu ieseau gloante, ci ingeri care aveau o singura aripa. Si cum ieseau din teava pustii, aripile li se transformau in pusti mici care incepeau sa traga, dar nu ieseau gloante, ci…
— Baga-ti mintile in cap, securist imputit! Tu crezi ca ma joc? Nu, joaca a trecut. A trecut vremea cind ma jucam cu fratele meu. De data asta o sa trag. Dar intii o sa tragi tu.
Scoate un pistol din buzunar. E cu butoias. I-l da securistului. Il ameninta in continuare cu pusca.
— Are un glont. Nu se stie unde e. Hai, da-i drumu’!
(1) Mihail Galatanu, O noapte cu Patria, Editura Vinea, 2001
(2) Mihail Galatanu, op. cit.
CARTEA
Gluma ruseasca aduce in scena destinele unor oameni care cauta cu obstinatie sa inteleaga ce se intimpla cu ei insisi sau daca mai pot spera ca vor iesi vreodata din labirintul amintirilor traumatizante ale comunismului si din marasmul tranzitiei romanesti postdecembriste. Cincizeci de ani de totalitarism inseamna cel putin doua “generatii pierdute” al caror traseu Dragos Ghitulete incearca sa-l recupereze simbolic. Cheia romanului este chiar titlul sau. Gluma ruseasca reprezinta exact momentul in care, la masa tratativelor, pe harta Europei s-a tras cortina. Dar inseamna si probabilitatea ca, atunci cind apesi pe tragaci la ruleta ruseasca, singurul glont de pe teava sa fie si ultimul si sa nu fie o gluma.
AUTORUL
Dragos Ghitulete s-a nascut la 20 martie 1974, la Pitesti. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti. Este jurnalist, realizator de emisiuni culturale si politice la RFI Romania. Talk-show-urile gazduite de el au fost premiate in 2007 de Reprezentanta Comisiei Europene in Romania, iar in 2008 de Clubul Roman de Presa. A debutat in volumul colectiv Cartea cu bunici, Humanitas, 2007.
Galerie foto
