Jurnalistii sint mai mult legati de dimensiunea pragmatica a lumii si mai putin de cea mistica. Cum ati reusit sa va apropiati, ca jurnalist, mai mult de cea de-a doua?
Cred ca depinde de personalitatea omului lucrul asta. Daca ma uit in urma, as putea spune, in primul rind, ca am avut dintotdeauna radacini solide in comunitatea crestina. Tatal meu a murit cu o luna inainte ca eu sa ma nasc, in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Mama era o persoana religioasa, iar atmosfera din familia mea era ca atare. Dar cred ca mai important decit asta a fost faptul ca, timp de aproape treizeci de ani, am lucrat ca specialist in politica internationala si in Orientul Apropiat. Traind in ceea ce numim “Tara Sfinta”, am incercat sa invat putina ebraica, putina araba, ca sa ii pot intelege pe oamenii de acolo. A trebuit sa trec atit de multe granite statale si religioase, incit am fost nevoit sa le cunosc religiile, pentru a intelege felul in care “ticaie” oamenii de acolo. Si, cu cit am inceput sa cunosc alte religii, am inceput sa ma intreb: dar eu ce stiu despre a mea?
Deci a trebuit sa faceti acele calatorii in zone indepartate pentru a va regasi.
Da. Si, citeodata, am sentimentul ca oamenii din Europa, in special occidentalii, incearca sa-si gaseasca spiritualitatea in religii indepartate, in budismul zen sau in religia egipteana antica sau in cea celtica. Unul dintre motivele pentru care am scris aceasta carte (Calugarul din mine – n. red.) a fost acela de a le arata oamenilor ca in manastirile noastre crestine exista atit de multa civilizatie, cultura si cunoastere a omului, incit nu e necesar sa sari peste ele si sa-ti gasesti fericirea in Japonia sau in India. Daca oamenii se apropie de spiritualitate, nu o regasesc in crestinism, pentru ca este o institutie veche, pe care o stiu cu totii. Dar nu o gasesc nici in islamism, nici in iudaism, pentru ca toate culturile care imbratiseaza aceste religii sint prea apropiate geografic de noi. Noi, austriecii, traim impreuna cu aproximativ 500.000 de musulmani. Omul simte nevoia sa traverseze sapte rinduri de munti ca sa simta lucrul asta. Si asa ajunge in Tibet.
25 de ani la rind pe Muntele Athos: de ce ati facut aceste calatorii?
Prima data am fost acolo pentru ca, dupa ani de cariera ca jurnalist si purtator de cuvint al presedintelui Austriei, ma simteam epuizat. Am cautat un loc in care sa nu ma gaseasca nici presedintele. Un loc in care sa imi apartin doar mie, macar pentru o saptamina. Cineva mi-a spus ca exista un singur loc de felul asta in Europa: Muntele Athos.
Nu ati vazut niciodata acel loc prin ochii jurnalistului?
Nu! Nu! Nu, pentru ca am fost atit de multi ani jurnalist, incit imi cautam o “nacela” care sa-mi apartina doar mie. Fusesem inainte si in manastiri din Austria, deci locurile de felul acesta nu imi erau necunoscute. Eu voiam sa-mi reinventez o lume paralela, care sa fie doar a mea.
Am inteles ca ati ezitat, initial, sa publicati aceasta carte despre Muntele Athos. De ce?
Mai mult, nu am vrut sa scriu aceasta carte! De fiecare data cind ma duc acolo, am plaja mea. A mea! Chiar si calugarii spun: “Asta este plaja lui Heinz! “. Acolo stau eu, citesc, cint la fluier, scriu. Dar nu am scris aceasta carte acolo, pentru ca am considerat intotdeauna ca asta este o experienta care-mi apartine doar mie. Acolo nu sint jurnalist, nu sint scriitor, acolo sint un pelerin numit Heinz. Insa am inceput sa constat, la un moment dat, ca oamenii – chiar si cei care nu sint religiosi – au o curiozitate uriasa pentru experiente ca a mea. Multa lume ma punea sa le povestesc despre Athos si despre cum e acolo. La un moment dat, am scris cartea despre cardinalul Konig, care a fost un faimos cardinal austriac si de care eram foarte apropiat. El voia sa scrie aceasta carte impreuna cu mine si sa apara cind cardinalul implinea 100 de ani, dar el a murit la 97 de ani. Deci cartea nu a aparut dupa cum planuisem, insa a avut un succes urias in Austria si in Germania. Dupa aceea, cei de la Editura Styria mi-au spus: “Cartea a fost bestseller, de ce nu scrii una si despre Athos? “. Si am refuzat, pentru ca imi jurasem ca nu o sa fac lucrul asta. Dar, cum nu mi-am respectat toate promisiunile facute in viata, m-am apucat sa scriu despre Athos la un moment dat. Am scris Calugarul din mine in noua zile.
In noua zile? Ati scris-o ca pe o confesiune.
Da, asa a fost. Si eram convins ca aceasta carte este slaba. Ca e egala cu zero. Am predat editurii manuscrisul in ziua in care ma internam in spital pentru o operatie. Eram bolnav de cancer. Cind eram internat la terapie intensiva, i-am spus sotiei mele: “Te rog mult, du-te la editura si retrage manuscrisul. Este o catastrofa absoluta, nu poate fi publicat! “. Si nu incerc sa fiu nesincer cu mine, dar credeam ca a scrie despre Athos insemna ca trebuie sa-ti deschizi inima, sa prezinti mai mult din viata ta decit faci in mod normal. Dar sotia mea a fost, ca de obicei, mult mai desteapta decit mine: a luat manuscrisul de la editura, insa i l-a dus mitropolitului ortodox din Viena, fara stirea mea, si l-a rugat sa-l citeasca si sa spuna ce crede despre el. Iar cind a aparut la mine, la spital, si mi-a spus: “Cartea este o binecuvintare a Maicii Domnului!” , am decis sa o public. Nu am crezut ca aceasta carte va deveni bestseller in Austria. Sint convins ca lucrul asta nu are nici un fel de legatura cu continutul sau. Nici unul! Are legatura cu dorintele oamenilor. Si e o carte mica, are fotografii. Mi-a fost rusine cind am vazut prima data lucrul asta, dar oamenii nu citesc carti voluminoase. Cred ca un alt motiv al succesului cartii e faptul ca austriecii ma cunosc din alte zone, cum e televiziunea, unde am avut un talk show citiva ani buni.
Intr-o anumita masura, v-ati pregatit inconstient terenul pentru succesul acestui volum…
Oamenii ma cunosteau si au fost surprinsi sa constate: “Uite, asta nu e Nussbaumer cel pe care-l stiam de la televizor, din ziare, nu e Nussbaumer de la Presedintie! Acum a devenit un om religios! “. Deci si aceasta uluiala a publicului e parte a succesului cartii. Citesc si zic: “Uuuh! Uite, nu e un cleric, nu scrie in retorica lor, e altceva!”. Si, sa nu uit un alt lucru: muntele Athos, care e un tarim misterios pentru publicul larg. Nu scriu despre biserica de dupa colt…
Nu, nu scrieti despre Catedrala “Sf. Stefan” sau despre Karlskirche, ci despre un alt fel de Nepal, pina la urma.
Exact! Shangri-la, shangri-la, shangri-la… Asta este parte a misterului acestei carti.
Ati amintit deja despre cariera dvs. de jurnalist si de ofiter de presa, posturi pe care le-ati alternat nu o singura data: ati reusit sa “imprumutati” secrete din ziaristica, pe care sa le aplicati in relatiile publice? Si, evident, si in sensul invers?
Da, am sarit peste zid, chiar daca nu am sarit pina la capat. Dar am facut-o pentru ca eram foarte bolnav. Si ajungeam des acasa, cind eram jurnalist, cu mari probleme medicale, incit doctorul mi-a spus: “Gaseste-ti alta slujba, termin-o cu jurnalismul, nu te mai duci in nici un razboi! “. Si asta a coincis cu oferta presedintelui Austriei, care m-a intrebat daca nu vreau sa devin seful biroului sau de presa. Si asta s-a dovedit a fi o alegere gresita, pentru ca presedintele de atunci, Kurt Waldheim, era atacat din cauza trecutului sau din razboi (spre finalul carierei, Waldheim a fost acuzat de complicitate la crimele naziste – n. red.). Indubitabil insa, mi-am folosit experienta de jurnalist: colegii ma cunosteau, lucrasem cu ei, nu incercam sa ii pacalesc sau sa ii mint. Am incercat sa ii responsabilizez. Cred ca a fost bine si pentru jurnalism, si pentru presedinti. Nu si pentru mine, intotdeauna…
Se spune ca, atunci cind un jurnalist sare peste zidul despre care spuneti si devine ofiter de presa, ziaristul din el moare pentru totdeauna.
Exista un adevar in spusele astea. Ajungi sa vezi lucrurile diferit si esti nervos cind citesti ziarele de dimineata si constati ca nu intotdeauna lucrurile pe care le-ai spus presei sint prezentate asa cum ti-ai fi dorit. Si bineinteles ca vrei sa apara lucrurile intr-un anumit fel, pentru ca, dupa aceea, va veni presedintele la tine sa te intrebe: “Cum e posibil asa ceva?”.
Un realizator de televiziune roman il sfatuia pe presedintele nostru sa nu mai citeasca presa, ca nu i-ar face bine lucrul asta.
Da, lui i-ar face bine, dar adevarului, nu! Cred ca a fost treaba mea ca, in cei zece ani in care am fost ofiter de presa pentru doi presedinti, sa le prezint realitatea. As fi gresit daca i-as fi mintit, daca le-as fi rastalmacit realitatea, spunindu-le ca ziarul cutare este prost. Le-am zis intotdeauna sa accepte ceea ce face presa, care prezinta parti ale realitatii, nu intotdeauna perfect, dar asa vad ei lucrurile si presedintii trebuie sa stie lucrul asta! E ca si cum ai fi antrenorul unui boxer care singereaza si e pe cale sa ia bataie si i-ai spune intre reprize: “Esti perfect, esti minunat! “. Trebuie sa-i spui: “Imi pare rau, singerezi! Imi pare rau, esti slab!”.
Nu il dopezi mental.
Nu, nu! Si mai e un lucru: el este alesul, nu eu. Si nu e cazul, in nici o situatie, sa ma manifest eu. Eu am scris peste 860 de discursuri prezidentiale. Dar cei carora le-am scris speech-urile erau alesi, nu eu! Si, daca imi ziceau ca nu vor sa spuna ceea ce scrisesem eu, le ziceam: “Imi pare rau, domnule presedinte, regret, Thomas (Thomas Klestil a fost al doilea presedinte pentru care a lucrat Nussbaumer – n. red.), desi era o ocazie buna sa spuneti asta, e alegerea dumneavoastra si v-o asumati!”. Citeodata insa le spuneam: “Nu vreti sa spuneti asta? Uitati, aici e canistra cu petrol…”.
…”poftim bricheta!”?
Da! “Aici e canistra cu petrol, poftim si bricheta! Poate e mai bine sa ard eu, sau poate e mai bine sa ardeti dumneavoastra, pentru ca sinteti alesul, dar, in situatia asta, cineva trebuie sa arda inainte sa faceti lucrul asta!” Dar intotdeauna decizia e a celui ales, ofiterul de presa e doar instrumentul.
Ati cunoscut multe personalitati, atit ca jurnalist, cit si ca ofiter de presa. Care sint cele care v-au marcat existenta?
Cred ca primul e Zhou Enlai. Era un personaj incredibil, cu care am facut un interviu de trei ore, intre 1 si 4 noaptea. Asta pentru ca se intilnise inaintea mea cu un jurnalist american pentru exact trei ore, si exista o cutuma politica in China pe atunci, care spunea ca trebuie sa vorbesti cu toate tarile la fel de mult. Era o figura incredibila, dat fiind felul in care “biruise” revolutia culturala din China. Un altul este Dalai Lama, pe care il admir foarte mult. Dalai Lama mi-a dat chiar si un nume tibetan: Tarkashing. “Tarkashing”, adica “nuc” (in limba germana, “nussbaum” inseamna “nuc” – n. red.). Cu Dalai Lama ma vad si acum si sint apropiat de el, si pentru ca sint presedintele SOS Kinderdorf Austria si ne-am intilnit la diverse actiuni. De asemenea, cardinalul Konig, care mi-a slefuit foarte mult modul de a gindi, e un personaj important pentru mine. Golda Meir, fostul premier israelian, era o femeie impresionanta. Am fost foarte apropiat si de regele Hussein al Iordaniei si, desi ar putea parea o problema sa recunosc asta, sint apropiat de Muammar Gaddafi.
Am inteles ca l-ati cunoscut si pe fostul dictator roman…
Da, am facut un interviu cu Ceausescu, la Mangalia. Sistemul care il inconjura, felul in care mi s-a prezentat, ca “imparatul”, m-au uluit. N-am cunoscut nicaieri in lume un personaj mai ciudat ca Nicolae Ceausescu. Nicaieri in lume! Nicaieri!
Am inteles ca sinteti un sfatuitor de taina pentru diverse personalitati austriece. E o pozitie confortabila pentru un jurnalist?
Este adevarat ca, prin prisma pozitiei mele de specialist in politica externa, am insotit multi politicieni in calatoriile lor in afara tarii. Unul dintre motivele din cauza carora am renuntat la cariera jurnalistica, la un moment dat, a fost acela ca devenisem prea apropiat de unii dintre acestia. Si aici ma refer la situatiile in care ei ma sunau, in ajunul unei declaratii importante, sa imi ceara sfatul: “Heinz, miine dimineata vreau sa declar asta si asta. Ce parere ai? “. In momentul in care faci parte din jocul asta, cum ai putea sa reactionezi onest fata de dinsii, pentru ca a doua zi sa-ti scrii corect editorialul din ziar?
Islamism si crestinism, ortodoxie si catolicism, jurnalism si relatii publice. Este dialogul dintre zone aparent antagonice scopul vietii dvs.?
Nu vreau sa par arogant: am avut atitea sanse in viata sa vad civilizatii si politici diferite, am calatorit in toate colturile lumii si mi-am tras invatamintele din experientele astea, incit, credeti-ma, o mama din Kenya nu e diferita cu nimic de una din Nicaragua sau din Vietnam. Individul arde zilnic la fel, peste tot in lume! Daca am vreo multumire in viata e aceea ca mi-am folosit timpul care mi-a ramas ca sa fac poduri intre lucrurile care pareau a fi despartite iremediabil. Nu stiu de cite ori am reusit, dar stiu sigur ca am ratat de multe ori. Au insa o vorba calugarii de pe Muntele Athos: “Cad, ma ridic! Cad, ma ridic! Cad, ma ridic!” . Asta e frumusetea vietii.
“Nu ati fost niciodata o putere comerciala”
In Romania, nici o publicatie de politica externa nu are audienta si e sortita din start falimentului. Cum va explicati lucrul asta?
Cred ca are legatura cu faptul ca, pentru o perioada mare de timp, ati fost parte a unui bloc cu o orientare foarte clara. Si, de asemenea, cred ca nu ati fost niciodata preocupati sa va educati in sensul unei responsabilitati globale. Nu ati fost niciodata parte dintr-o colonie, nu ati dezvoltat interes pentru politici globale, nu ati fost niciodata o putere comerciala in lume, nici ca furnizori, nici ca intermediari. Apoi, cind esti intr-o comunitate in care altii decid pentru tine, nu esti obisnuit cu deschiderea. Si aici va dau un exemplu austriac: cind devii membru al Uniunii Europene, ti se limiteaza libertatea in ceea ce priveste politica nationala. Noi am fost o tara cu reprezentanti la nivelul NATO, al Vaticanului, cu vizite la Viena ale presedintilor marilor puteri si am avut o politica aparte in ceea ce priveste Orientul Mijlociu, fiind primii care i-am acceptat pe palestinieni, de exemplu. Dar acum s-a terminat cu asta! Fiind membri ai Uniunii Europene, unde ai alaturi de tine marile puteri, am ajuns sa jucam un rol mic: toate chestiunile pe care le visam, ca vom fi, de exemplu, interfata lumii islamice cu Europa, nu se vor mai intimpla niciodata. Sintem acum mici si peste trei sferturi dintre decizii se iau la Bruxelles, nu la Viena. Nu condamn totul, dar e o perioada dificila pentru oameni sa devina iubitori ai globalizarii, sa fie “open-minded”. Da, romanii pot studia in Franta, America, oriunde, asta e o noutate. Dar a ajuns imposibil sa creezi o politica externa pe care toti cetatenii sa o inteleaga.
Biografie
» Nascut in 1943, in Austria;
» Unul dintre cei mai cunoscuti jurnalisti austrieci: a fost sef al publicatiei “Wienner Kurrier” (1971-1990); a fost, 9 ani, realizator al unui talk show la televiziunea publica austriaca – ORT (2001-2009); este sef al revistei “Die Furche”;
» Fost purtator de cuvint a doi presedinti austrieci – Kurt Waldheim si Thomas Klestil – si sef al biroului de presa al Presedintiei Republicii Austria, intre 1990-1999;
» Presedinte al celui mai mare asezamint de ocrotire si ajutorare a copiilor din Europa – SOS Kinderdorf;
» Autor al volumelor La anul, la Ierusalim (1970), Khomeini – revolutie in numele lui Allah (1979), Cardinalul Konig – ginduri pentru o viata implinita (2004), Calugarul din mine – experientele unui pelerin la muntele Athos (2006);
» A fost distins cu Crucea Onorifica pentru Stiinte si Arte a Austriei (1995) si cu mai multe premii pentru activitatea jurnalistica, in 1974, 1986, 1990 si 2000.