Un critic se intreba atunci, cu o doza de retinere, daca Stefan Gheorghiu a reprezentat, intr-adevar, “ceea ce se poate denumi o adevarata scoala violonistica” si raspundea putin ambiguu: “Cred ca da”. Ca si cum nu ar fi fost convins 100%… Mai generosi, alti cronicari ai concertului de la Ateneu vorbeau de generatiile de absolventi ai “scolii Gheorghiu” si ii aduceau un omagiu fara rezerve, atunci cind conchideau cu acolada “sa fim recunoscatori sansei de a fi contemporani cu o personalitate culturala atit de… normala si datatoare de speranta”.
Citeam luna trecuta ca maestrul a fost nominalizat pentru o distinctie de… Centrul Cultural “Arcus“ din judetul Covasna, dar n-am mai cautat rezultatele Galei Premiilor, cam barbar denumite “in cultura”. Mi s-a parut suficient si cumva simptomatic gestul simbolic al acestei recunoasteri, in provincie, nu la Bucuresti… Si mi-am amintit cuvintele grele ale Silviei Marcovici, intr-un interviu anul trecut, publicat si in aceasta pagina, despre absenta lui din juriul ultimului Concurs “Enescu”. “Cind nu o sa mai fie, sint absolut convinsa ca va fi ridicat in slavi si va fi considerat cel mai mare profesor”, spunea violonista, evocind notorietatea internationala de care se bucura mentorul ei. Intre timp, Stefan Gheorghiu nu mai este…
In fond, intrebarea ce-mi sta in gind in aceste zile, marcate de disparitia a doua dintre personalitatile cele mai reprezentative si serioase ale vietii muzicale romanesti (ma gindesc si la muzicologul clujean Francisc Laszlo), este in ce masura maestrii sint cu adevarat respectati. Dincolo de elevii lor apropiati, dincolo de vorbe si ferpare frumoase…
E regretabil ca, la aniversarea maestrului, la 80 de ani, nimeni nu a luat initiativa, din cite stiu, a publicarii unui volum omagial, a realizarii unei editii de discuri cu inregistrarile sale, edite si inedite, ca solist sau in Trio-ul Bucuresti. Incercati sa gasiti un CD cu Stefan Gheorghiu in magazine, in tara sau in lume, pe amazon.com. Inutil. Ma intreb ce tiraj sa fi avut setul aparut in 2001 la Casa Radio, unicul si pretiosul din “Fonoteca de aur”, in care violonistul poate fi ascultat, intre altele in remarcabilul al doilea Cvartet cu pian de Enescu si spledid interpretatul Cvintet de coarde al lui Schubert. Nici o distributie internationala. Sfidez pe cine poate gasi in vreun magazin mai vechiul CD Electrecord cu Trio-ul cu pian de Arensky, alta interpretare frumoasa, un trio pe care am avut ocazia sa il aud si intr-o inregistrare din arhivele radioului italian difuzata recent de Radio 3 in emisiunea Esercizi di memoria.
Cam aceleasi constatari si despre mostenirea muzicografica lasata de profesorul Francisc Laszlo; nici o urma in librarii si, din cite am cautat, nici in anticariate, a volumelor lui de corespondenta Bartok, a cartii despre compozitor si muzica populara romaneasca, a celei mai noi despre Bartok si Constantin Brailoiu. Nimeni nu l-a luat in serios atunci cind milita de unul singur, in demersuri apropiate de cele ale lui Adrian Marino, in a atasa Romania Europei, intre altele, prin crearea unui Institut de Muzicologie sau cinstirea cum se cuvine a lui Constantin Brailoiu. In schimb, colegi de breasla ii transmiteau reprosuri de la “centru”, pentru a fi evocat la un simpozion opera originala a unui compozitor ce ar fi imbinat doua pacate capitale, de a nu fi fost roman verde si de a fi traversat o perioada comunista…
Simple constatari pe valul de simpatie pe care l-am simtit din “off”, citind, de exemplu, evocarile postate pe blogul muzical altmariusclassic sau primind gratuit fotografiile si un video de la un curs de maiestrie din mai 1983, la Köln, de la un fotograf profesionist german, Jo Schwartz (vezi joschwartz. com). Dar, vorba lui Stefan Gheorghiu, “eu joc doar rolul de gradinar, plivesc, stropesc, ingrijesc floarea…”.