– Fragment –
De la Tolea nu sosea nici o scrisoare… Dimineata, Liudmila Nikolaevna isi petrecea mama si sotul, care plecau la serviciu, si pe Nadia, care se ducea la scoala. Mai intii o lua din loc mama ei, chimista in laboratorul vestitei fabrici de sapunuri din orasul Kazan. Cind trecea pe linga usa ginerelui, Aleksandra Vladimirovna repeta gluma pe care o auzise de la muncitori, la fabrica: “Stapinii vin la munca la ora sase, slujbasii – la noua”.
Dupa ea, pleca la scoala Nadia, care, de fapt, nu mergea, ci o lua la goana, pentru ca nu era cu putinta s-o scoli la vreme din pat; sarea jos in ultimul minut, isi insfaca ciorapii, rochita, cartile, caietele, se ineca cu ceaiul in timp ce infuleca micul dejun, iar coborind in iures pe scari, isi infasura fularul si-si tragea minecile paltonului.
Pina cind Viktor Pavlovici Strum se aseza sa manince, dupa plecarea Nadiei, ceainicul deja se racise, incit era necesar sa fie din nou incalzit.
Aleksandra Vladimirovna, bunica, se supara cind Nadia zicea: “De-am scapa cit mai degraba din gaura asta”. Nepoata habar n-avea ca Derjavin locuise cindva in Kazan, ca Aksakov, Tolstoi, Levin, Zinin, Lobacevski au stat si ei in oras, ca Maxim Gorki lucrase cindva la o brutarie de aici.
— Ce indiferenta batrineasca, spunea ea, si era ciudat sa auzi acest repros adresat de o batrina unei fetite in pragul adolescentei.
Liudmila vedea ca pe mama ei, ca-ntotdeauna, o intereseaza oamenii, munca cea noua. Pe linga admiratia pentru puterea sufleteasca a mamei, incerca si un sentiment cu totul diferit, de uimire: cum era posibil ca in atita jale, pe ea s-o intereseze hidrogenarea grasimilor, strazile si muzeele din Kazan?…
Iar odata, cind Strum i-a spus sotiei ceva in legatura cu tineretea sufleteasca a Aleksandrei Vladimirovna, ea, nemaiputindu-se stapini, a raspuns:
— Asta nu e tinerete, la mama e egoism batrinesc.
— Bine, dar bunica nu e egoista, e narodnica, s-a amestecat atunci Nadia, adaugind: Narodnicii sint niste oameni buni, dar nu prea destepti.
Fata isi exprima parerile pe un ton categoric si in putine cuvinte, desigur, din pricina vesnicei crize de timp. “Prostii”, rostea ea cu un mare numar de “r”-uri. Urmarea comunicatele difuzate de Sovinformbiuro1, era la curent cu evenimentele de pe front, se amesteca in discutiile politice. Dupa o calatorie facuta in vara, la un colhoz, Nadia ii explica mamei sale cauzele productivitatii scazute a muncii colhoznice.
Nu-i arata notele primite la scoala. O singura data o instiintase descumpanita:
— Stii, mama, am incasat un patru2 la purtare. Inchipuie-ti, profa de matematica m-a dat afara din clasa. Eu, in timp ce ieseam, am strigat “good bye! “ si toti au pufnit in ris.
Ca multi copii din familii indestulate, care inainte de razboi nu cunoscusera grijile materiale si alimentare, Nadia vorbea mult acum, in timpul evacuarii, despre ratii, despre calitatile si neajunsurile unor pravalii cu marfuri pe cartela, cunostea avantajele uleiului vegetal fata de unt, partile bune si cele rele ale crupelor sparte, calitatile zaharului cubic comparativ cu cel tos.
— Stii ce? ii spunea ea mamei. Am hotarit, incepind de astazi, sa-mi dai ceai cu miere in loc de ceai cu lapte condensat. Dupa parerea mea, pentru mine e mai avantajos, iar tie oricum iti e totuna.
Uneori, Nadia devenea posaca, le adresa celor mari cuvinte grosolane, pe un ton ironic, dispretuitor. Ba odata, in prezenta mamei, i-a spus tatalui ei:
— Esti un prost, dar a spus-o cu o asemenea rautate, incit Strum a ramas interzis.
Uneori, mama vedea ca Nadia plinge in timp ce citeste o carte. Fata se considera o fiinta inapoiata, ghinionista, predestinata sa duca o viata grea, lipsita de bucurii.
— Nimeni nu vrea sa se imprieteneasca cu mine, sint o proasta, pentru nimeni nu prezint interes, a spus ea odata, la masa. N-o sa ma ia nimeni de sotie. Am sa urmez Farmacia si am sa plec la tara.
— In comunele departate nu exista farmacii, i-a spus Aleksandra Vladimirovna.
— Iar in privinta casatoriei, prognoza ta este excesiv de sumbra, a adaugat Strum. In ultima vreme, te-ai facut mai draguta.
— Putin imi pasa, a miriit ea, adresindu-i tatalui o uitatura veninoasa.
Iar noaptea, mama observa cum Nadia, tinind o carte intr-o mina subtiratica, golasa, scoasa de sub plapuma, citeste versuri.
Intr-o zi, cind tocmai adusese, intr-o sacosa, doua kilograme de unt si un pachet mare cu orez de la magazinul academicienilor, Nadia a spus:
— Unii oameni, si eu ma numar printre ei, sint niste ticalosi si nemernici ca profita de toate astea. Si tata isi vinde in mod murdar talentul pe unt. De parca oamenii bolnavi, mai putin culti, si copiii anemici trebuie sa traiasca rabdind de foame numai pentru ca nu cunosc fizica ori nu pot depasi planul cu trei sute la suta… Doar cei alesi pot sa infulece unt.
Pentru ca la prinz sa spuna pe un ton provocator:
— Mama, mie sa-mi dai portie dubla de miere si unt, pentru ca azi-dimineata m-am trezit tirziu.
Nadia semana in multe privinte cu tatal ei. Liudmila Nikolaevna observa ca pe Viktor Pavlovici il irita in mod deosebit la fiica lui tocmai trasaturile prin care aceasta ii semana.
Odata, imitind la perfectie o anumita intonatie a tatalui, ea s-a exprimat despre Postoiev:
— Un gindac, un incapabil, un smecher!
Strum s-a revoltat:
— Cum indraznesti tu, o mucoasa de scolarita, sa vorbesti asa despre un academician?
Dar Liudmila tinea minte ca Viktor, pe vremea cind era student, spunea despre multe celebritati academice: “O nulitate, un incapabil, o molusca, un carierist! “.
Ea intelegea ca Nadiei ii e greu, ca are o fire tare complicata, e singuratica si dificila.
Dupa plecarea fetei, isi bea ceaiul Viktor Pavlovici. Se uita cu privirile piezise intr-o carte, inghitea fara sa mestece, facea deodata o figura prostita, plina de uimire, pipaia cu degetele paharul si, fara sa-si desprinda ochii din carte, spunea:
— Toarna-mi, daca se poate, ceva mai cald.
Ii cunostea toate gesturile: ba incepea sa se scarpine in cap, ba isi scotea buza in afara, ba se scobea in dinti facind o grimasa, iar ea ii spunea:
— Doamne, Vitea, cind ai de gind sa-ti tratezi dintii?
Stia ca el se scarpina si isi bosumfla buza in timp ce se gindeste la munca lui si nicidecum pentru ca avea mincarimi in cap sau il gidila ceva in nas. Stia ca, daca i-ar spune: “Vitea, tu nici nu asculti ce-ti spun eu”, el, continuind sa se uite piezis spre carte, ar zice: “Aud tot, pot sa si repet: «Cind ai de gind, Vitea, sa-ti tratezi dintii»“, apoi din nou s-ar minuna, ar inghiti, s-ar incrunta ca un schizofrenic, si toate astea vor insemna ca, parcurgind lucrarea unui fizician cunoscut, in unele privinte e de acord cu el, iar in altele nu. Avea sa sada indelunga vreme nemiscat, dupa care avea sa dea aprobativ din cap intr-un fel resemnat, cu batrineasca tristete – o asemenea expresie a chipului si a ochilor se intimpla sa aiba, de buna seama, oamenii care sufera de o tumoare la creier. Si din nou Liudmila Nikolaevna avea sa inteleaga: Strum se gindeste la mama lui.
Iar in vreme ce el, sorbindu-si ceaiul, se gindea la munca lui sau ofta cuprins de alean, sotia sa se uita la ochii pe care cindva ii sarutase, la parul cirliontat prin care isi trecuse degetele, la buzele care o sarutasera, la sprincene, la gene, la miinile cu degete subtiri, nu prea puternice, carora ea le retezase unghiile, spunind: “Of, indolentul meu indolent”.
Stia totul despre el: ca ii place sa citeasca in pat, inainte de a adormi, carti pentru copii, ce anume expresie are cind se duce sa se spele pe dinti, glasul lui rasunator, usor tremurat, cind, imbracat in cel mai bun costum al lui, incepea o prelegere despre radiatia neutronica. Stia ca-i place borsul ucrainean cu fasole, stia cum geme usor prin somn, intorcindu-se de pe o parte pe cealalta. Stia cit de repede uzeaza tocul ghetei stingi si isi murdareste mansetele camasilor; stia ca-i place sa doarma pe doua perne; stia de teama lui ascunsa cind traversa pietele din oras; ii cunostea mirosul pielii, forma gaurilor din ciorapi. Stia cum fredoneaza cind e flamind si asteapta masa de prinz, ce forma au unghiile la degetele lui mari de la picioare, cunostea diminutivul cu care il striga mama-sa pe cind avea doi ani; ii cunostea mersul tirsiit; tinea minte numele baietilor care se batusera cu el in grupa mare de la gradinita. Ii cunostea firea zeflemista, obiceiul de a-i zadari pe Tolea, pe Nadia, pe prieteni. Chiar si acum, cind era aproape in permanenta tare prost dispus, Strum o siciia cu faptul ca Maria Ivanovna Sokolova, o apropiata a ei, citea putin, iar odata, intr-o discutie, il confundase pe Balzac cu Flaubert.
Stia sa o ironizeze cu maiestrie pe Liudmila, incit ea intotdeauna se enerva. Chiar si de asta data i-a replicat cu seriozitate, suparata, luind apararea prietenei sale:
— Tu intotdeauna iti bati joc de cei care-ti sint apropiati. Masenka are un gust infailibil, ea nici nu are nevoie sa citeasca mult, intotdeauna simte repede o carte buna.
— Desigur, desigur, spunea el. Ea e convinsa ca Max si Moritz e scrisa de Anatole France.
Ii cunostea pasiunea pentru muzica, vederile politice. Il vazuse odata plingind, vazuse cum, cuprins de turbare, si-a rupt camasa de pe el si, incurcindu-se in indispensabili, a sarit intr-un picior spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o loveasca. Observase franchetea lui taioasa, indrazneata, insufletirea lui; il vazuse declamind versuri; il vazuse luind purgative.
Simtea ca acum sotul e suparat pe ea, desi in relatiile dintre ei parea sa nu se fi schimbat nimic. Dar o schimbare exista, iar ea se exprima intr-un singur fel: incetase sa-i mai vorbeasca despre munca lui. Ii spunea despre scrisorile primite de la cunoscuti, despre ratiile la produsele alimentare si industriale. Uneori, vorbea despre treburile din institut, de la laborator, despre discutarea planului de lucrari, ii povestea despre colaboratori: Savostianov a venit la lucru dupa o betie nocturna si a adormit, laborantele fierb cartofi sub nisa, Markov pregateste o noua serie de experiente.
Dar despre activitatea lui, cea launtrica, de care vorbea numai si numai cu Liudmila, nu mai pomenea nimic.
Cindva i se plinsese intr-un fel ca, citind chiar unor prieteni apropiati niste reflectii ale sale inca neduse pina la capat, a incercat a doua zi un sentiment neplacut – activitatea lui i se parea neconvingatoare, incit ii venea greu sa se mai apuce de ea.
Unicul om in fata caruia isi intorcea pe toate fetele indoielile, isi citea insemnarile fragmentare, presupunerile fantastice si orgolioase, fara sa simta, dupa aceea, nici un fel de stinjeneala, era Liudmila Nikolaevna.
Acum, insa, incetase sa mai vorbeasca cu ea.
Acum, lincezind, gasea o usurare in a-i face reprosuri Liudmilei. Se gindea mereu si fara intrerupere la mama lui. Desi niciodata nu-i mai trecusera prin minte asemenea ginduri, acum fascismul il facuse sa se gindeasca la originea lui evreiasca, la faptul ca mama lui era evreica.
In adincul sufletului, ii reprosa Liudmilei atitudinea rece fata de mama lui. Odata, chiar ii spusese:
— Daca ai fi reusit sa-ti normalizezi relatiile cu mama, acum ar fi locuit impreuna cu noi, aici, la Moscova.
Iar ea isi prefira prin minte toate asprimile si nedreptatile savirsite de Viktor Pavlovici fata de fiul ei, Tolea si, desigur, avea ce sa-si aminteasca.
Inima i se inraise, caci prea nedrept fusese el fata de fiul vitreg, prea multe rele vedea in Tolea, prea anevoie ii ierta neajunsurile. Pe cind Nadiei ii ierta si proasta crestere, si lenea, si neglijenta, chiar si lipsa tragerii de inima in a-si ajuta mama la treburile casei.
Se gindea la mama lui Viktor Pavlovici, destinul ei era groaznic. Dar cum putea Viktor sa-i ceara Liudmilei sa aiba o atitudine prietenoasa fata de Anna Semionovna, cind batrina se purta urit cu Tolea? Din cauza aceasta, fiecare scrisoare a ei, fiecare venire a ei la Moscova ii erau nesuferite. Nadia, Nadia si iar Nadia… Nadia are ochii lui Viktor… Nadia e distrata, Nadia e spirituala, Nadia e ginditoare. Tandretea si dragostea Annei Semionovna fata de fiu se ingemanau cu dragostea si tandretea fata de nepotica. Pe cind Tolea nici macar furculita n-o tinea asa cum o tine Viktor Pavlovici.
Si, ciudat lucru, in ultima vreme isi amintea mai des decit inainte de tatal lui Tolea, adica de primul ei sot. Ar fi dorit sa-i caute rudele, pe sora lui mai mare. Ele s-ar fi bucurat vazind ochii lui Tolea; sora lui Abarciuk ar fi recunoscut in ochii lui, in degetul mare strimbat, in nasul lataret ochii, miinile, nasul fratelui ei.
Si la fel cum nu voia sa-si aminteasca tot ceea ce facuse Viktor Pavlovici bun in relatiile lui cu Tolea, ea ii ierta acum lui Abarciuk tot raul, pina si faptul ca o parasise cu pruncul la sin, interzicindu-i sa-i dea baiatului numele de familie Abarciuk.
Dimineata, Liudmila Nikolaevna raminea singura acasa. Astepta acest moment, fiindca cei apropiati o stinjeneau. Toate evenimentele din lume, razboiul, destinul surorilor ei, munca sotului, firea Nadiei, sanatatea mamei, mila fata de raniti, durerea pe care o simtea gindindu-se la cei morti in prizonieratul german – totul era generat de gindul chinuitor la fiul ei, de nelinistea pe care o simtea fata de soarta lui.
Simtea ca sentimentele mamei, ale sotului, ale fiicei ei sint turnate din minereuri deosebite. Atasamentul si dragostea lor fata de Tolea i se pareau lipsite de profunzime. Pentru ei, baiatul acesta era doar o parte din univers, in vreme ce pentru ea intreg universul se confunda cu Tolea.
Treceau zile, treceau saptamini si de la Tolea nu sosea nici o scrisoare.
In fiecare zi, radioul transmitea comunicatele Sovinformbiuro-ului, in fiecare zi gazetele erau pline de razboi. Trupele sovietice se retrageau. In comunicate si in ziare se vorbea despre artilerie. Tolea era la artilerie. Dar nici o scrisoare nu sosea de la el.
I se parea ca un singur om intelege cu adevarat aleanul ei – Maria Ivanovna, sotia lui Sokolov.
Liudmilei Nikolaevna nu-i placea sa mentina relatii de prietenie cu sotiile altor profesori, o iritau discutiile despre succesele stiintifice ale sotilor, despre rochii sau menajere. Dar probabil ca, intrucit firea blinda a sfioasei Maria Ivanovna era opusa firii ei si intrucit fusese miscata de atitudinea femeii fata de Tolea, s-a atasat mult de ea.
Cu ea vorbea despre Tolea mai degajat decit cu sotul sau chiar cu mama ei, si de fiecare data se simtea sufleteste mai linistita, mai usurata. Asa se explica faptul ca, desi Maria Ivanovna trecea aproape in fiecare zi pe la familia Strum, Liudmila Nikolaevna se mira mereu cum se face ca prietena ei n-a mai venit de atita vreme, se uita pe fereastra, doar-doar va zari silueta firava, chipul drag al acesteia.
Dar de la Tolea nu sosea nici o scrisoare.
1 Abreviere in limba rusa pentruBiroul Sovietic de Informatii.
2 In sistemul de notare de la 1 la 5.
CARTEA
Viata si destin, considerata una dintre capodoperele literaturii ruse si universale, este o carte cu o istorie iesita din comun. Fara a se lasa descurajat de atacurile la adresa romanului anterior, Pentru o cauza dreapta, Grossman a inceput lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viata si destin, in 1952. Opt ani mai tirziu, l-a propus spre publicare, dar in 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo si notitele romanului, sub pretextul ca era mai subversiv chiar decit Doctor Jivago al lui Pasternak. Actiunea sa se desfasoara pe fundalul bataliei de la Stalingrad, dar ramificatiile ei cuprind intreaga Rusie, de la cotul Donului pina in Siberia, conturind fizionomia unei epoci dramatice si propunind destine memorabile, in centrul carora se afla figura lui Victor Strum, un fizician a carui activitate contribuie la impunerea Uniunii Sovietice ca superputere nucleara. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cartii a ajuns in Elvetia, unde a fost publicat in 1980.
AUTORUL
Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistentei antitotalitare. S-a nascut intr-o familie de evrei asimilati din Berdicev (oras din Ucraina de astazi) si a urmat cursurile Institutului de Studii Superioare din Kiev, apoi pe cele ale Universitatii de Stat din Moscova, perioada din care dateaza primele sale incercari literare. La mijlocul anilor ‘30 Grossman a renuntat la meseria de inginer, dedicindu-se literaturii. In timpul razboiului, a fost reporter de front, fiind printre primii comentatori ai Holocaustului. Criticile la adresa colectivizarii si a represiunii politice au dus la interzicerea cartilor sale, gloria lui Grossman fiind, ca si a lui Bulgakov sau Pasternak, postuma.