Ei bine, Casares, spre deosebire de ceea ce a facut in celebrul roman Inventia lui Morel, de o perfectiune aproape respingatoare (a se lua cum grano salis afirmatia, dat fiind ca, alaturi de In inima intunericului si Pe falezele de marmura, este unul dintre romanele mele de suflet), abandoneaza artificialitatea fantasticului de constructie si, de parca s-ar fi inteles cu Caillois, recurge la un tip discret de povestire aparent realista, unde firul narativ se autosubmineaza, in general pe finalul bucatii.
Ramin la parerea mea ca Inventia… se deosebeste total de corpusul scrierilor lui Casares, prin “claritatea” aproape naturalista a constructiei. Daca ne amintim insa Visind la eroi sau Jurnal din razboiul porcului, ne dam seama ca mai curind aici se gaseste adevaratul Casares, departe de raceala stilistica, de “claritasul obscur” al capodoperei sale. Nu e lipsit acest din urma autor de un sentimentalism bine jucat, nu e departe de el o anumita gingasie pe care am regasit-o in prozele de fata.
Un fel de analiza pe povestire
Iata insa, pentru inceput, si o izbucnire teoretizanta din Eroul femeilor (p. 57): “Totdeauna am fost incredintat ca voi scrie odata povestea pe care o cititi. Pina si autorilor de povestiri fantastice le vine timpul sa inteleaga ca cea dintii obligatie a scriitorului consta in a descrie intimplari, locuri si, mai cu seama, acele fiinte, putine la numar, pe care destinul le-a facut sa intre definitiv in viata lui sau macar in amintirile lui. La naiba cu Insulele Diavolului, cu alchimia senzoriala, masina timpului si magicieni uluitori!, ne spunem, pentru a ne indrepta nerabdatori atentia catre o regiune, un sat, o provincie indragita la sud de Buenos Aires. Cind e vorba de o poveste adevarata, care scoate la iveala mistere de nebanuit in povestile fantastice, dorinta noastra de a le cerceta devine tot mai staruitoare. Pe de alta parte, pe toti ne atrage descoperirea unei fisuri in realitatea de nepatruns”. Acum, hai sa vedem cum e prezentata o asemenea fisura, un fel de analiza pe povestire: se dau trei personaje intr-un tinut initial atemporal (se intimpla prin ‘42 sau ‘43, precizeaza naratorul, pentru ca apoi sa adinceasca dubiile, spunind ca in mod sigur insa ploua foarte mult in acel an), argentinian, ce evolueaza intii intr-un areal cetos, de haciende – mosierul Don Nicolas Verona, in virsta de 50 de ani, arendas al mosiei La Pacifica, superba si barbatoasa sa sotie Laura si inginerasul Lartigue, liberal venit de la Buenos Aires pentru a impuia capetele localnicilor cu tot felul de teorii progresiste. Aproape fara avertisment, naratorul introduce un element exotic in peisaj, un tigru despre care se spune ca ar bintui in preajma mosiei parasite a legendarului si imundului Bruno.
Lartigue, supranumit si Craiul, datorita faptului ca vorbeste pe sleau si cu destula usurinta despre lucruri rusinoase, sustine caracterul mitic-legendar al tigrului. Don Nicolas, ce simte in persoana inginerului o amenintare la adresa tinerei sale sotii, il provoaca pe mult mai tinarul rival sa intreprinda o expeditie de pinda pentru a spulbera pentru totdeauna misterul felin.
Un adevarat festin
Destinul narativ ii va duce pe cei trei protagonisti in fosta hacienda a lui Bruno. Intr-una din nopti, Lartigue viseaza cum tigrul se napusteste asupra cuplului adormit. Este trezit de impuscaturile bietului Don Nicolas, a carui nevasta fusese intr-adevar rapita de tigrul transformat intr-o clipita in vicleanul si fantomaticul Bruno. De fapt, in aceasta povestire se afla un adevarat prototip naratologic al lui Casares: femeia misterioasa care paraseste, intr-un mod si mai misterios, fara a parasi cu adevarat. In general, femeile lui Casares continua sa iubeasca protagonistul, insa il parasesc din cauza unor principii aberante, cum face personajul Daniela, din Masti venetiene, care nu suporta ideea reimpacarii, dupa o despartire, chiar daca isi iubeste cu pasiune distrugatoare amantul parasit.
Sau, superba Olga, din Dupa-amiaza unui faun, care, desi isi iubeste fara margini sotul, care, la rindul sau, o adora, intr-un moment de nebunie, cade in bratele unui individ vulgar, gras si chel. Acea aventura damnata o transforma intr-o femeie usoara pentru ca… nu mai vede sensul fidelitatii. Absolut superba Mitul lui Orfeu si Euridice, unde personajul masculin, a carui amanta, pe care o insela, moare, decide ca el ar fi de vina si pleaca la Jockey Club pentru a accesa biblioteca in cautarea unor relatari livresti despre lumea de apoi. Numai ca, acestea fiind dezamagitoare, hotaraste sa faca o baie in “intestinele” clubului. Care ia foc. Nu se stie ce s-a intimplat cu acest Orfeu modern…
Casares are o bucurie de a nascoci aceste mecanisme demne de un artefactor fantastic, cum foarte putini scriitori au mai avut in secolul trecut. Unul dintre ei ar fi Cortazar, altul bunul sau prieten, Borges. Tocmai aceasta bucurie, ce tine de poetica, combinata cu o melancolie specifica lui Casares, ce tine de autor, si perfectiunea constructiei (rigoarea este, de altfel, o componenta a psihologiei manieriste) face din acest volum, ca din orice alta opera semnata Bioy Casares, un adevarat festin. Dupa o lunga, lunga si crunta foamete…
Adolfo Bioy Casares, Dupa-amiaza unui faun, traducere de Tudora Sandru Mehedinti,
colectia “Byblos”, Editura Curtea Veche, 2009