Si totusi, demersul lui Mel Gibson – despre care s-a scris atita la vremea lui – este nu atit violent si greu de privit cit verosimil. Vorbit in aramaica si latina pentru a reda cit mai bine autenticitatea perioadei, filmul australianului se concentreaza pe ce e propriu ultimelor 12 ore din viata lui Iisus Christos: pe chinurile inimaginabile la care a fost supus de romani. Probabil ca imposibilitatea multor oameni de a accepta acest film extrem de fizic vine nu din cruzimea multor scene, ci din refuzul de a vedea ca Iisus a suferit ca un om obisnuit. Iesit pe ecrane in 2004, filmul lui Mel Gibson in care Maia Morgenstern o interpreteaza pe Fecioara Maria, a facut sa curga multa cerneala si pe seama coincidentelor si intimplarilor care l-au avut ca subiect pe Jim Caviezel, interpretul lui Iisus – desi nu poti sti cit e adevar si cit marketing in povestile despre cum l-a lovit trasnetul sau despre cum si-a rupt o coasta cind a filmat pe cruce. Patimile lui Iisus este un reper in istoria cinematografiei pentru ca abordarea naturalista a lui Gibson nu-ti da fiori metafizici, cit te umple de groaza fata de ideea de suferinta fizica. Cu tot riscul, Mel Gibson il cobora pe Iisus de pe tronul sau in alt mod, mai adaptat vremii, decit cum o facea, de pilda, Pier Paolo Pasolini in Evanghelia dupa Matei.
Iisus din Nazareth are amplitudinea unei superproductii hollywoodiene
Sa revenim insa la mini-serialul lui Franco Zeffirelli, Iisus din Nazareth, care e mult mai clasic si care, desi e productie europeana, are amplitudinea unei superproductii hollywoodiene careia ii sint proprii nu doar cinemascopul si peisajele largi, ci mai ales o distributie cu cit mai multi actori cunoscuti, care sa faca din film un fel de covor rosu al vedetelor vremii. In cele sase ore si 20 de minute cit dureaza Iisus din Nazareth apar pe ecran, pe linga protagonistul Robert Powell, memorabil pentru ochii sai albastri: Anne Bancroft, Laurence Olivier, Ernest Borgnine, Claudia Cardinale, Christopher Plummer, Anthony Quinn, Rod Steiger, Stacey Keach, Peter Ustinov, Michael York, James Mason, Olivia Hussey si altii.
Intr-un alt “covor rosu” de gen, The Greatest Story Ever Told, epicul realizat de George Stevens in 1965, jucau alaturi de Max von Sydow (in rolul lui Iisus si la primul film facut in America): Charlton Heston, Sydney Poitier, Telly Savalas, Claude Rains, Angela Lansbury, Donald Pleasance. O parte a presei americane – cea care a intimpinat filmul mai degraba cu amuzament – a remarcat faptul ca, dind roluri cit de mici unor actori mari, regizorul deturna atentia spectatorului de la actiune. E cazul lui John Wayne, in postura de centurion roman, care avea o singura replica.
Aceste filme se trag, de fapt, de sub mantaua lui Cecil B. DeMille, autorul lui King of the Kings, o ambitioasa intreprindere de aproximativ doua ore turnata in epoca Marelui Mut, in 1927.
Din King of the Kings s-a inspirat si Pier Paolo Pasolini (dar parca mai mult din Patimile Ioanei d’Arc al lui Carl Theodor Dreyer) cind a facut Evanghelia dupa Matei, poate cel mai esentializat film despre viata lui Iisus realizat pina acum. Pasolini n-a lucrat cu actori profesionisti. Cel care il interpreteaza pe Iisus, Enrique Irazogui, era student la spaniola. Altii erau tarani din Calabria, unde s-a si filmat (Israelul i se parea prea comercial cineastului). Mama lui Pasolini, Susanna, o interpreteaza pe Fecioara Maria la batrinete. Cu totii sint expresivi, speciali, aspri. Doar Iisus are un fizic mai metafizic, niste ochi stralucitori (nu albastri), dedesubtul unei frunti nesfirsite. Nu de putine ori cadrul ii taie fruntea, astfel incit poti presupune ca ea urca pina la cer. Umerii ingusti, capul mare, statura scunda. Te astepti sa aiba si un abdomen putin bombat ca sa fie ca decupat dintr-o pictura. Apostolii au cu totii statura vinoasa a pescarilor sau taranilor. Filmul e atit de frumos incit aproape ca nu mai esti atent la textul Evangheliei dupa Matei, preluat pe alocuri ca atare. Alb-negrul te trimite la neorealismul italian, dar unele cadre sint Piero della Francesca curat. Pasolini a avut si ideea geniala de a folosi pentru coloana sonora bucati clasice – Mozart, Bach s.a. – pe care le-a amestecat cu blues sau muzica populara congoleza. Pier Paolo Pasolini mai explorase patimile lui Iisus in scurtmetrajul La ricotta, inclus in filmul-omnibus RoGoPaG din 1962, distribuindu-l pe Orson Welles in rolul unui regizor care toarna un film despre patimile lui Iisus. Filmul (al carui titlu vine de la brinza ricotta pe care o maninca interpretul lui Iisus, care moare pe cruce din cauza unei intoxicatii alimentare) a fost acuzat ca denigreaza religia de stat. Pasolini a facut patru luni de inchisoare, desi spera ca atacul sau (care era mai degraba la adresa superficialitatii societatii italiene) sa fie trecut cu vederea datorita faptului ca aproape in acelasi timp facuse Evanghelia dupa Matei, care fusese primit foarte bine.
The Last Temptation of Christ, unul dintre cele mai bune filme de gen
Ultima ispita a lui Iisus/The Last Temptation of Christ (1988) este, alaturi de Evanghelia dupa Matei, unul dintre cele mai bune filme despre Iisus Christos si cel mai provocator, desi a fost foarte contestat in timpul productiei si dupa premiera. Ecranizarea romanului lui Nikos Kazantzakis (scenariul era scris de Paul Schrader), filmul lui Martin Scorsese infatiseaza un Iisus (Willem Dafoe) care se indoieste de misiunea sa, care se teme, care se roaga lui Dumnezeu pentru a-i da putere si care, mai presus de orice, se lupta cu tentatiile unui diavol cu o mie de fete. E nevoie la inceput sa te obisnuiesti putin cu faptul ca Iisus nu vorbeste, ca in alte filme de gen, in pilde, ci cu cuvintele unui om obisnuit care are momentele sale de indoiala. Printre punctele pentru care filmul a fost atacat s-a aflat si acela ca sugera ca Iisus ar fi avut la un moment dat o relatie cu Maria Magdalena (Barbara Hershey). De altfel, dupa crucificare intervine un fals final, un vis al lui Iisus (provocat de Satana si atit de lung incit pare real) in care acesta e dat jos de pe cruce de ingerul sau pazitor si dus la nunta cu Maria Magdalena, cu care traieste pina cind aceasta moare, dupa care tot ingerul il trimite sa traiasca si sa faca copii cu vaduva lui Lazar (pe motiv ca “e o singura femeie in lume”). Prezenta lui David Bowie in rolul lui Pilat din Pont, coloana sonora compusa de Peter Gabriel si imaginea indrazneata a lui Michael Balhaus dadeau filmului lui Martin Scorsese anvergura unei opere rock cu miez si miza. Ca sa ridice un mic scut, regizorul trecuse intr-un insert la inceputul filmului un citat in care Nikos Kazantzakis isi exprima interesul pe care l-a resimtit de tinar pentru conflictul dintre carne si spirit si pentru dorinta omului de a se lupta cu demonii interiori pentru a ajunge la Dumnezeu.
Monty Python’s Life of Brian, un film nonconformist
Unul dintre cele mai nonconformiste filme nu atit despre religie cit despre instinctul de turma al oamenilor este Monty Python’s Life of Brian (care intepa si societatea britanica a anilor ‘70) al carui erou este Brian Cohen, un evreu vecin cu Iisus, nascut in aceeasi zi cu el si confundat cu el. Filmul are un umor nebun. Brian, a carui mama se numeste Mandy (si e jucata in travesti) si al carui tata (pe nume Naughtius Maximus) e centurion roman, intra din iubire pentru evreica Judith in gruparea separatista People’s Front of Judea. Prima sarcina la PFJ a fost aceea de a scrie noaptea un graffiti pe peretii orasului cu Romans go home in latina. Pentru ca nu stie latina cum trebuie, Brian face greseli (scrie, de pilda, Romanes in loc de Romani), iar centurionul care il descopera mizgalind, in loc sa-l aresteze, il cearta si il pune sa scrie de 100 de ori pe zidurile cetatii varianta corecta a propozitiei. Intr-o alta secventa, Brian e arestat si dus in fata lui Pilat din Pont, dar acesta isi aduce aminte de prietenul sau Biggis Dickus (sotul Incontinentiei Buttocks) si, de cite ori ii pronunta numele, pe centurionii lui ii umfla risul. Ultima scena a filmului, cea a rastignirii, e cea in care Brian, laolalta cu ceilalti rastigniti, cinta deja celebra melodie Always Look on the Bright Side of Life. Filmul e delirant si plin de optimism, dar nu blasfemator, desi a fost acuzat de blasfemie si discutat in epoca. Membrii echipei Monty Python au profitat la maximum si de critici, tiparind de pilda afise cu So funny it was banned in Norway.