Unul dintre cei “nedreptatiti” de avarierea capacitatii mele receptoare a fost Joe Bonamassa. Copilul teribil al bluesului, crescut de la 7 ani cu telul de-a ajunge mare chitarist, m-a uimit cind i-am vazut primul concert, cel din 2001, numit New Day Yesterday. Era acolo forta primordiala ce sta la subsolul oricarui act artistic valoros si-l iriga neincetat. De mirare parea amanuntul ca Bonamassa nu tragea heavy-metal sau thrash, sau doom, sau altceva. Ci blues-rock. Si cinta ca putini altii la data respectiva. Ba, mai mult, cinta in felul exploziv al lui Rory Gallagher, de prin 1970, cu feeling si tehnica egal distribuite, incit era greu de crezut ca o face in direct. Dar o facea. Nu-i de talia lui Rory, insa mai are timp…
Am urmarit, sa zic asa, cariera lui Bonamassa cu placerea bautorului de vinuri bune, nu scumpe, nici rare. Acum doi ani i-am comentat albumul Ballad of John Henry, nu foarte izbutit. Anul trecut i-am asteptat discul inregistrat la Royal Albert Hall, templul culturii rock. N-a fost sa fie sa-mi potrivesc antena pe lungimea de unda folosita in acea seara de Joe. Se observa ca omul e timorat de importanta evenimentului, tracul transpira de sub stralucirea performantei. I-am vazut de doua ori concertul si nu mi-a venit bine sa inghit usoara nesiguranta, dublata de sunetul captat intr-un fel pe care-l pot numi modest, fara sa-l mai compar cu etalonul Cream 2005, aceeasi locatie. De la a treia la a treizecea oara, sincronizarea s-a facut ca-n proiectele spatiale ruso-americane. Nu urmaresc tot spectacolul cu ochii larg deschisi spre ecran. Asta pentru ca apar in cadru destul de multe figuri transfigurate ca la comanda unica a unui dirijor nevazut, si-mi imaginez ca si eu afisez una la fel.
Dar a sosit noul CD Joe Bonamassa – Black Rock (2010, J&R Adventures). N-am avut nici o ezitare sa recunosc lucrul de care scriam odata, anume ca bluesul inseamna ceva ce, cu vorbele limbii materne, s-ar spune astfel: “Mama, de ce-ai murit si pe mine cui m-ai lasat?”. Si nu-i nevoie s-o transpui in cuvinte, daca o poti spune cu instrumentul muzical din panoplia la care ai acces: chitara, pian, muzicuta. Unii puristi cred ca bluesul se “cinta” doar in engleza si cu astea 3-4 instrumente, amplificate electric sau nu. Ca nu este asa, au demonstrat-o, in showbizul romanesc, citeva nume de mai larga sau restrinsa audienta. Poate ca si dupa ce-or asculta discul inregistrat de Bonamassa in studioul de pe insula Santorini, multi vor strimba din nasul lor pretentios…
Bonamassa insusi (cu 5 compozitii din 13) e parca neincrezator in ce-a facut. Azvirle initiativa si meritul discului pe umerii producatorului Kevin Shirley. Intuieste insa ca “aromele” instrumentelor grecesti nu inseamna adaugare de condimente noi la o mincare fast-food. Ci, de buna seama, semnifica intoarcerea muzicii la unul dintre izvoarele sale autentice.