Numai ca, in loc sa-i spun Leopold sau Julio sau cine mai stie cum, ii spun Lucas, ce bine-mi pare de cunostinta. Si Lucas, cu toata candoarea de care e in stare o persoana, imi deschide cartea lui de inventii (sus-numita Un oarecare…) si-mi arata cum a descoperit el pisicile-telefon, puterea traumatoterapiei (care “consta in a face exact contrariul a ceea ce recomanda Esculap, Hipocrat si doctorul Fleming”), the zipper sonnet sau “distanta de ani-melc”, nu de ani lumina, dintre doi oameni care se iubesc “indelung si domol”. Desi il strig Lucas, stiu ca de fapt el e Cortazar atunci cind scrie despre “aceasta fatalitate care ne face sa inotam pe sub lucruri”, despre cum “imaginatia nu cunoaste alte limite decit cele ale cuvintului insusi” si cum cuvintele se-mpart in functie de culoare, parfum si greutate. Un parc de atractii pentru candizi si sensibili, asta e Un oarecare LUCAS. Si nu-i de mirare ca, din cind in cind, dam peste un text ca “Glumim noi, glumim, dar sase s-au dus”, in care prima fraza e “Dupa ce am trecut de cincizeci de ani, incepem sa murim incet-incet prin moartea altora” – intiia moarte care-l moare si pe Lucas e a lui Cocteau, a sasea e a lui Chaplin.
Cit despre clipa mortii de-a binelea, aflam ca, “daca va avea timp si mintea intreaga, Lucas va cere sa asculte doua lucruri, ultimul cvintet de Mozart si un anumit solo de pian pe tema I ain’t got nobody. Daca isi da seama ca n-are timp destul, va cere doar discul cu pianul”. Ca sa-i arat ca nu e chiar singur, l-am luat pe Lucas de mina si l-am dus in cimitirul Montparnasse, unde mormintul lui Cortazar e acoperit de flori, biletele, desene, pietricele si multumirile lui Anibal (scrise cu o carioca neagra, nu se stie cind) – “Gracias, Julio, por el cap. 93 que cambio mi vida”. Capitol 93 (din Sotron) care incepe asa: “Dar iubirea, acest cuvint…”.