– Fragment –
Maria
Incepi sa dai atentie la ceea ce inainte iti era indiferent. Incepi sa vezi lucruri care pina atunci nici nu existau. Cabine telefonice, afise in limba romana, stiri despre Romania, prefixul de tara, orase cu nume fabuloase, pe unde Adrian umbla. Odata mi-a zis ca daca vreau sa intilnesc un roman in Spania, sa ma duc la un magazin Lidl, imposibil sa nu fie un roman pe acolo. Dar pe mine nu ma interesa alt roman in afara de el. Ieseam pe strada si primeam un pliant in limba romana, duceam pe cineva la autogara Mendez Álvaro si imi sareau in ochi ofertele de calatorie in Romania. La Arad, la Bucuresti, la Sibiu – rapid si sigur. Totul pentru a-mi tine atentia indreptata spre el, ca si cum nu m-as fi gindit mai mult decit ar fi trebuit. Nu mai departe de ieri, imediat dupa cafea am gasit manusile verzi, pe care cu greu ma obisnuisem sa le consider pierdute pe vecie. In ultimele doua zile, Adrian nu daduse nici un semn, poate si de aceea m-am bucurat atit de tare la gasirea manusilor. Era o veste de la el. Citeva ore am umblat prin casa cu miinile inmanusate. Noroc ca Javier avea de lucru in atelier, altfel, sint eu friguroasa, dar nici chiar intr-atit. Am fost multumita toata ziua. Iar ieri, vizitind-o pe verisoara mea, ce vad in bucatarie unde tocmai dadea cu lavabila?! Imi cobor privirea si pe o pagina din “El Pais” vad scris Transilvania. Scapa daca poti, mi-am zis. Erau tot felul de titluri, scrise cu litere de-o schioapa, dar mie mi-au cazut ochii direct pe Transilvania, cuvint magic pierdut printre alte cuvinte ale unui articol pe jumatate acoperit cu moloz si cu picaturi de vopsea. Vederea acelui articol m-a emotionat atit de tare incit a trebuit sa ma inchid in baie. Verisoara mea s-a prins ca ceva nu era in regula. I-am zis ca ma certasem cu Javier, ce sa-i fi zis, numai asa ceva m-ar fi putut face sa pling. Oricum, s-a aratat foarte surprinsa, certurile mele cu Javier erau ca si inexistente.
Devenisem de nerecunoscut. Ascultam muzica pe care o asculta el, o muzica stranie, nepotrivita mie pina atunci. Eu eram o fiinta vesela si neobosita, apoi am inceput sa intirzii cu privirea de-a lungul soselei, sa-i raspund in doi peri lui Javier, sa stau singura cit mai mult. Sa citesc. Dintotdeauna mi-au placut cartile, dar literatura propriu-zis stiam cit stie oricine care termina o academie de muzica si un institut de arte plastice. Vreau sa spun Cervantes, secolul de aur, Quevedo, generatia 27, Gil de Biedma, Angel Gonzalez. Dar el stia toate astea si inca. De la el am aflat de Alejandra Pizarnik, Juan Carlos Mestre, Alexandra Domiguez, Roberto Bolano, Juan Gelman, Nicanor Parra. Eu ii stiam pe Antonio Machado si pe Neruda, dar cine nu ii stie! El venea cu Luis Garcia Montero, Blanca Andreu, Ana Rosetti. De fiecare data cind ne intilneam, purta in geanta carti din care imi citea, in romana, in spaniola, nu conta. Dupa ce i-am cumparat Los detectives Salvajes, nu s-a mai despartit de ea. Baga mina in geanta, scotea cartea si imi citea. Nu am vazut om care sa se bucure atit de mult de o carte! Cred ca nu s-ar fi bucurat mai mult nici daca i-as fi pus in palme 62.modelo para armar a lui Cortazar. Pot spune ca aceea era cartea fetis pentru el. Pe mine, Julio Cortazar nu ma interesase foarte mult, citisem citeva povestiri, dar nu mi se paruse cine stie ce. A trebuit sa vina un roman ca sa-mi deschida ochii. Zicea: Uno de todos nosotros tiene que escribir, si es que esto va a ser contado. Mejor que sea yo que estoy muerto, que estoy menos comprometido que el resto; yo que no veo mas que las nubes y puedo pensar sin distraerme, escribir sin distraerme… Acel sin distraerme il innebunea, denumea exact ceea ce el isi dorise dintotdeauna, cel putin asa zicea in repetate rinduri, adica sa scrie fara a fi distras. Insusi scrisul era o distragere de la scrisul in sine, sau asa ceva intelegeam eu. Intelegeam si nu intelegeam. S-au intimplat atitea! Am ajuns dependenta de literatura, de poezie. Sint sigura ca daca nu as fi avut ciinii inainte de a-l cunoaste, acum ar fi purtat nume de poeti si nu aceste nume care lasa sa transpara formatia mea de muzician. Ma refer la Solfa si la Verdi (are ochii verzi). Weber s-a prapadit intre timp. Ay, por Dios! Ce trebuie sa fi fost in capul nostru. Si apoi se inchidea trapa, sau usa ori portiera si eu reveneam la prietenii mei Mahou si chiri si luam basul si nu-l lasam pina nu imi singerau degetele si faceam dragoste cu Javier cu o pasiune suspecta si totul redevenea cabine telefonice, emailuri si telepatie, semne semne semne si lacrimi si risete si tacere, o tacere in care transam in felii egale distanta care ne separa.
Nu gresesc spunind ca l-am intrebat de mii de ori ce faci. Cind vorbesti aproape zilnic la telefon cu aceeasi persoana, intrebi ce face, intrebarea asta timpita apare ca o solutie sa acopere momente de prea lunga tacere si de fiecare data cind il intrebam, el raspundea ca se uita pe fereastra. Uneori chiar se intimpla sa se uite pe fereastra si atunci imi spunea ce vedea, alteori zicea ca vede sandalele mele argintii care faceau clic-clac in noaptea digului si rideam si ma apuca un dor teribil de el, ori zicea ca tocmai ma vazuse cum iesisem din masina, zicea asta in modul cel mai firesc din lume, de parca s-ar fi aflat peste drum, nu la mii de kilometri in tara aceea, pe care mi-o imaginam plina de stinci si ripe, ascunsa acolo dupa zidul Carpatilor. Treptat, intrebarea ce faci si raspunsul ma uit pe fereastra au generat un joc, jocul de a inventa situatii si de a rememora gesturi si peisaje de care celalalt uitase. Ce faci? Ma uit pe fereastra. Si ce vezi? Vad pe un pervaz o pereche de papuci de casa. Uneori ma intreba el ce vedeam din cabina telefonica. De cele mai multe ori il sunam dintr-un sat vecin, de la o cabina telefonica aflata in apropierea unui bar. Parcam masina la citeva strazi departare, preferam sa strabat pe jos trei sute de metri decit sa-mi fie asociata masina cu cabina telefonica, intram in bar si beam o bere sau o cafea, plateam cu bancnota si ceream restul in monede, apoi tusti la cabina telefonica. Vedeam apa, ambarcatiunile, portul, un palmier, un cos de gunoi si ii spuneam toate astea si de fiecare data el zicea as vrea sa fiu acolo, chiar daca se intimpla sa-l sun si din locuri mai putin frumoase, cum era holul ingust al unui hotel de unde vedeam citeva mese intr-un bar, receptia, usa mata de la intrare, urita, totul era urit acolo, nu-mi placea deloc si foloseam telefonul de acolo doar obligata de imprejurari, nu-mi facea nici o placere sa spun ce vedeam. Una dintre cabinele mele preferate era in alt hotel, in oras, numai ca acolo rar ajungeam neinsotita. Era o cabina telefonica antifonata, tapisata cu plus cafeniu, avea si un scaunel tapisat si scrumiera, nu se vedea mare lucru, dar asezata acolo ma simteam in siguranta si puteam sa rid si sa pling fara sa disimulez.
Intr-o zi l-am sunat din cabina aceea frumoasa exact cind el imi scria un email si cum aveam laptopul la mine, i-am zis sa intre pe messenger si am pornit camera web si i-am aratat cabina. Nebuni, nebuni de legat! Halal femeie maritata…Totul era ridicol de multe ori, incapatinarea noastra de a despica in patru, in patruzeci si patru, in patruzeci de mii de feliute tot ceea ce vazusem impreuna, asa cum patruzeci de mii erau metri care ne desparteau. Chestia cu laptopul si cu camera web a inceput sa aiba farmec. Cind calatoream singura, lasam camera fixata pe mine si conduceam si vorbeam cu el. Ma incinta sa stiu ca ma vedea la volan. Problema era ca acumulatorii se descarcau repede, nu tineau mai mult de o ora si jumatate, dar tot era ceva, oricum, mai mult decit nimic. Ma ruga sa-i arat locurile in care fuseseram impreuna. Plaza Mayor din Madrid, stradute din Barcelona, Jazz Cafe din Cordoba. Fusese suficient sa stam umar linga umar in toate acele locuri pentru a le indragi.
Pina la urma, jocul acesta cu camera web si-a dovedit importanta covirsitoare. S-a intimplat asa. Venisem la Madrid sa-mi vad parintii, de cind cu Adrian ii vizitam tot mai des, ceea ce pe ei nu putea decit sa ii bucure, iar pe Javier nu parea sa-l deranjeze. Adrian era in Romania, vorbeam intr-o noapte pe messenger si l-am intrebat unde i-ar placea sa ne bem cafeaua, in dimineata urmatoare si el a zis la Nebraska. L-am asigurat ca asa va fi. Nebraska era cafeneaua unde el bea cafeaua si eu luam micul dejun cind ne intilneam in Madrid. Asa ca a doua zi, dimineata, ma rog, era deja vreo zece, am intrat in Nebraska, m-am asezat la fumatori si am comandat piine prajita cu ulei de masline, citeva felii de rosii si un suc de portocale. Apoi am deschis laptopul si m-am conectat la messenger. Adrian, amor de mis amores, era online. Am pornit camera web si i-am facut cu mina si i-am trimis bezele. Mi-am pus castile, el imi vorbea, eu ii scriam. Mi-a citit citeva poeme, apoi a tacut. I-am scris ce impresie imi facusera poemele, dar el continua sa taca. Straniu era ca il simteam in casti, refuza sa vorbeasca, din cine stie ce motiv. Ii auzeam, sau credeam ca-i aud respiratia, apoi, cu o voce ciudata mi-a cerut sa misc laptopul putin spre stinga, apoi si-a cerut scuze si m-a rugat sa-l misc spre dreapta, dupa care a zis, cu aceeasi voce de nerecunoscut, asa e bine, lasa-l asa. Intrigata, m-am uitat atenta la imaginile captate de camera. Si am vazut ca la o masa in spatele meu, statea, cu o carte in miini, The Great, prietenul lui Adrian. Nu mi-am putut inabusi un icnet de surpriza. M-am uitat peste umar ca sa ma conving ca era el, The Great si era exact asa cum il vazusem in poze. Nu stiam ce sa fac. Eram bucuroasa, speriata si emotionata peste masura. A-l vedea pe The Great in Nebraska era ca si cum Adrian s-ar fi aflat la masa alaturata. L-am intrebat ce sa fac. Nimic, nimic, mi-a zis repezit. Nu mai puteam minca. Ma simteam stinjenita si orgolioasa. L-am intrebat daca era sigur ca The Great nu avea cum sa ma recunoasca, daca nu era cazul sa-mi pun ochelarii si o casca de bicicleta pe cap, aveam una in portbagaj. Adrian a izbucnit in ris, apoi a zis nu, nu, nu, stai linistita, nu te cunoaste, nu stie cum arati. L-am intrebat daca stia ca The Great se afla la Madrid. Habar nu avea. Mi s-a parut ciudat sa nu stie. Ce crezi ca face aici? Nu stiu Maria, nu stiu, mi-a raspuns si l-am simtit iritat. L-am intrebat cit timp trecuse de cind nu se vazusera. Raspunsul lui a venit tirziu. De doi ani. Cum de doi ani? Numai la asta nu ma asteptasem. Eram stupefiata. Parca ziceai ca te-ai intilnit cu el cind te-ai intors acasa. Te-am mintit, a zis si nu mi-am crezut urechilor. Nu fusese niciodata atit de insolent. M-am suparat atit de tare incit am pus camera in dreptul meu, m-am strimbat si apoi am inchis camera. L-am auzit in casti cum striga hei, Maria, Maria, te rog, nu-mi face asta, e un joc, un… Cind vorbea repede, nu isi gasea intotdeauna cuvintele. E un fel de legamint, un joc, iti voi explica totul, Maria, deschide camera, te rog, e un nenorocit de joc, iti va parea o stupizenie, da drumul la camera, te rog, te rog.
In noaptea urmatoare, mi-a explicat cum stateau lucrurile. Ma bagasem sub patura si tineam laptopul pe genunchi. Incuiasem usa pe dinauntru, aveam la indemina o sticla de vin si nelipsitii mei prieteni, Mahou si chiri. O liniste rara se lasase peste casa. Parea ca nu eram in Madrid. L-am rugat sa-mi spuna despre jocul lor, ziceam joc, foloseam cuvintul pe care el il folosise si, pe masura ce imi povestea, intelegeam ca intr-adevar era un joc, un fel de toana de adolescenti. Asta am inteles mai intii, numai ca, pe masura ce detalia, toata povestea lua o alta infatisare, din joc aproape stupid se transforma intr-un gest al unor ciini romantici. Los perros romanticos, asa ne obisnuiseram, pe urma lui Roberto Bolano, sa-i numim pe toti cei care incercau sa se smulga sirului nesfirsit de vieti anoste, iar orice gest provocator de nebunie, de poezie, era gest de ciine romantic.
Se pare ca se intilnisera toti trei intr-o noapte, intr-un apartament, apartamentul 31 cred ca era si avea si apartamentul asta o semnificatie pe care am uitat-o si acolo, in apartamentul 31, au luat hotarirea sa dispara. Cum adica sa dispara, l-am intrebat. Sa dispara, sa dispara pur si simplu. Sa dispara pentru o vreme, in primul rind sa nu mai stie nimic unii de ceilalti. Asta mi-a raspuns Adrian. Repeta sa dispara. Tot la doua fraze, baga un sa dispara. Au ales sa dispara pentru cinci ani. Sa nu mai dea niciun semn, sa nu mai publice nimic si, mai ales, sa nu comunice intre ei. Intelegi, Maria? Intelegeam, dar mi se parea o mare stupizenie. De ce sa fie nevoie de asa ceva?! Pentru ca eram morti, a zis Adrian. Pentru ca eram morti si daca tot esti mort, cel mai bine e sa dispari. Nu mai intelegeam. Nu e nimic complicat, noi, cei trei muschetari, cum ne zici tu, ne-am gindit ca era cazul sa facem ceva pina nu era prea tirziu. Aveam o ocazie nesperata: The Great urma sa primeasca o bursa la Berlin, avea un an asigurat, eu aveam de gind sa apuc iar drumul Spaniei, unde as fi putut sa ma descurc cit de cit, iar Dan, Dan Parfenie a refuzat categoric jocul nostru. Iata un om cu capul pe umeri, am zis. Nu, nu, a zis Adrian, iata un om cu un copil pe umeri. Sotia lui nascuse in urma cu citeva luni, avea o fetita, Ruxandra, ea ii statea pe umeri, nu capul, nici capicul, asa ca nici nu a vrut sa auda de plecare. Totusi, l-am mai chemat o data, cu o noapte inainte sa plecam, eu si The Great aveam biletele de avion, dar din nou Dan Parfenie nici nu a vrut sa auda de plecare. Habar nu aveam ce avea sa urmeze. Stiam doar ca muream si trebuia sa facem ceva repede. Si The Great a zis ca daca tot sintem morti, cel mai bine ar fi sa disparem. Acum nu stiu daca a fost cel mai bine.
Intelegeam si nu intelegeam. De ce sa-si paraseasca un om casa? Mi se parea un moft, inainte de orice. Cu timpul am ajuns sa-mi dau seama ca nu era chiar atit de simplu, asa cum Adrian a ajuns sa-si dea seama ca nu era suficient sa scrie ori sa nu scrie, poate chiar ca nu e suficient sa ma aiba si sa nu ma aiba, dar asta nu a zis-o, ma gindesc ca i-ar fi putut trece prin cap, era hipersensibil si pentru cei ca el iubirea e o pacoste de cele mai multe ori.
AUTORUL
Marin Malaicu-Hondrari s-a nascut la 29 ianuarie 1971. A debutat cu volumul de versuri Zborul femeii pe deasupra barbatului, Editura Eikon, 2004. Cartea a obtinut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Cluj. In anul 2006, publica romanul Cartea tuturor intentiilor, Editura Vinea; editia a II-a, Editura Cartea Romaneasca, 2008. Este prezent in antologiile de poezie Camera si La Neagra. Traduce poezie din limba spaniola: Alejandra Pizarnik, Roberto Bolano, Nicanor Parra.
CARTEA
Apropierea este punctul de intersectie, in care biografiile a trei prieteni se transforma din realitate in fictiune. Pe alocuri recognoscibile, personajele scapa intruna din mina cititorului, modificindu-si traseele si profilul. Se camufleaza cu abilitate. Cind firele par unite, o brusca rasturnare de situatie schimba radical perspectiva. Alte drumuri, alte roluri, alte povesti trec in prim-plan. Marin Malaicu-Hondrari cultiva arta suspansului intr-un roman de dragoste, in care nu exista personaje secundare.