Lucreaza cu bugete minuscule, transforma situri industriale aflate in paragina in spatii uneori de-a dreptul avangardiste, marturiseste fara nici un fel de retinere ca intotdeauna va prefera utilul esteticului. Iar daca banii chiar sint foarte putini, atunci interesul lui principal este sa realizeze un spatiu functional pentru utilizarea ulterioara, esteticul fiind scos pentru moment din calcul. Pentru Patrick Bouchain, arhitectura este intotdeauna un act politic si, printre altele, ea trebuie sa raspunda unui interes general.
La inceputul lunii martie, Patrick Bouchain a sustinut, la invitatia Institutului Francez din Bucuresti, o conferinta in cadrul careia si-a prezentat cele mai importante proiecte realizate in timp. Conferinta sustinuta de Bouchain la Bucuresti s-a numit, deloc intimplator si aproape manifest, “Cine construieste?”. Iar daca tineti cont ca, sub miinile lui Bouchain, pina si o fabrica de biscuiti abandonata poate deveni un “Lieu unique” cultural, asa cum s-a intimplat la Nantes, nu va ramine decit sa visati cum ar fi daca…
De cite ori un arhitect strain vine la Bucuresti si tine vreo conferinta, noi cautam aproape automat solutii pentru propriile noastre probleme. Presupun ca nu ati avut timp suficient la dispozitie pentru a vedea Bucurestiul, dar cu siguranta cunoasteti problemele cu care ne confruntam, situatia de-a dreptul patetica a spatiului urban in Romania. Care ar fi solutia franceza pentru problemele noastre?
Cred ca solutia franceza ar fi in primul rind sa aflati cine sinteti. Probabil ca e si un strop de rusine la mijloc dupa toata perioada comunista, dupa tranzitie, acum va confruntati cu o perioada de criza, dar asta nu trebuie sa ma va impiedice sa va intrebati cine sinteti si nici sa aveti o atitudine pozitiva. Daca e sa vorbesc in nume personal, atunci trebuie sa va marturisesc ca imi plac si ma intereseaza mai degraba orasele in dezordine decit cele curate. De exemplu, eu nu lucrez niciodata in Paris. Il consider un oras incremenit, muzeificat. Prefer in schimb orasele de provincie, care uneori se confrunta cu grave probleme economice, asa cum se intimpla in Nordul Frantei, sau zonele limitrofe, mai pe scurt, orasele nonformale. Orasele formale, asa cum au fost ele gindite in secolul al XIX-lea, cu monumentele lor, cu muzeele lor, cu regulile lor, fac parte din istorie, dar nu reprezinta neaparat viziunea locuitorilor lor. Acum traim intr-o epoca democratica, asa ca ce as face eu in Bucuresti ar fi sa instaurez un strop de dezordine in ordine. Dar ar fi o dezordine democratica, in sensul ca as da libertate grupurilor care ar avea o perspectiva mai curajoasa asupra orasului. As insista pe unitatile mici, m-ar interesa dezvoltarea cartierelor, as miza pe crearea de teritorii nonformale, as oferi mai multe mijloace, poate nu foarte generoase, dar dintre acestea cel mai important ar fi libertatea. Libertatea de exprimare asupra spatiilor de locuit, asupra spatiilor de munca, asupra dimensiunii ecologice. Pentru ca eu sint convins ca traim o epoca democratica, in ciuda complexelor inerente si, chiar daca democratia nu a produs pina acum modelul de oras, avem orase monarhice, avem orase religioase, orase republicane, ar trebui sa existe si orase democratice. Exista insa orase birocratice, democratice nu. Mai ales in situatia voastra, dupa ce ati trecut prin comunism, aveti dreptul la exercitiul democratiei.
Nu stiu daca stiti, dar in aceasta perioada este o dezbatere despre ridicarea unei foarte mari si foarte scumpe catedrale ortodoxe aici, in Bucuresti. Pentru astfel de cazuri credeti ca ar fi necesara o dezbatere publica?
Nu, dezbaterile publice in acest sens nu ma intereseaza deloc. Sint de parere ca am depasit epoca monumentelor si ca nici macar religia, necesara pentru echilibrul si armonia unei societati, nu trebuie sa fie practicata in spatii monumentale. Nici puterea democratica nu trebuie sa se exprime in arhitectura monumentala, nici puterea religioasa. Sa ne gindim putin la sectorul cultural. Astazi nu mai construim biblioteci foarte mari, teatre foarte mari, opere foarte mari, aceasta filosofie este total depasita. Ar trebui sa reflectam mai des la ideea de transformare, la detalii, la cum arata orasul si la cum poti sa-i pastrezi armonia, este mult mai putin pretentios sa vezi lucrurile asa. Eu cred in scara mica, in micro care este inclus in macro, in cel mic care il face pe cel mare, cred ca in cel mai marunt element este continuta unitatea intregului, ca intr-o mica unitate democratica natiunea intreaga este reconstituita, cu diversitatea si aspectele sale sociale. Dar nu trebuie sa confundam aceasta armonie cu o falsa democratie participativa. Sigur, trebuie sa discutam, nici nu se pune problema sa nu discutam, sa ne consultam, dar pina la arta. Arta este cea care uneste, alineatul. Daca in arta se ajunge la un consens, atunci o transformi in teorie. Cred in curajul de a deregla o mica unitate de locuitori, de a-i determina sa incerce sa inteleaga arta si cum aceasta poate fi folosita in interes general. Nu este egoism, nu este individualism, sint total impotriva lor.
Iar cel care se ocupa cu arta trebuie sa fie un foarte bun cunoscator.
Sigur. Eu cred ca arta este experimentala. Stiinta este o suma de ipoteze teoretice, dar si acestea sint supuse intotdeauna unei etape experimentale. Bun, trebuie sa stii sa desenezi, sa faci niste schite, sa construiesti cladiri, sa faci case de locuit. Violenta exista atit in casele individuale, cit si in cele colective, e de intilnit atit in mediul rural, cit si in mediul urban, violenta este o trasatura a formei arhitecturale. Prin urmare, cred ca atunci cind facem arta, arta este experimentala, arta este un proces experimental, viata insasi este un mare proces experimental.
Care este tendinta in Franta in ceea ce priveste spatiile publice? Pentru ca in Romania exista orice spatiu, numai spatiu public nu.
Cumva lucrurile sint peste tot la fel. Iar faptul ca sintem in Europa e grozav, pentru ca putem discuta. Chiar in prezent se poarta o discutie asupra spatiilor publice. Eu personal sprijin o idee care nu este neaparat una liberala: eu pledez pentru spatiile private in defavoarea spatiilor publice. In prezent, spatiile comerciale continua spatiile private, dar sint convins ca in citiva ani vom avea spatiile private care vor putea fi folosite in interes general. Pledez pentru o chestionare a spatiului public. Autoritatea, reprezentata de strada, piata, asa cum au fost ele gindite in secolul al XIX-lea, si-a vazut atinse limitele, nu mai are astazi o foarte mare functionalitate, functionalitatea sa economica tine de secolul al XIX-lea. Eu cred in niste mari spatii private, intr-un loc pentru care sa existe responsabilitatea de a atrage niste fonduri publice, dar care sa fie deschis in schimb interesului general. A crede in spatiul privat deschis publicului nu inseamna numaidecit o viziune negativa.
Ati lucrat pentru o perioada in cadrul Ministerului Culturii. Care este pozitia oficiala a Frantei in ceea ce priveste reutilizarea spatiilor abandonate, a marilor spatii industriale abandonate?
In prezent sau in urma cu 20 de ani, cind am lucrat eu in minister?
Acum si atunci.
Acum cred ca este o miscare asemanatoare cam peste tot. In Germania, in Marea Britanie, in Franta mai ales, tendinta este de a oferi culturii spatii industriale abandonate. Eu vad in aceasta atitudine si o pozitie de aparare. Poate a intelectualilor care si-au vazut parintii lucrind in aceste spatii periferice. In plus, aceste locuri erau parasite, artistii cereau spatii, asa ca din punctul meu de vedere a fost mai degraba o miscare spontana de conservare a spatiilor industriale. Ca intotdeauna, institutia a fost interesata sa formateze acest spatiu industrial si sa-l transforme. Eu as merge mai departe si as transforma aceste spatii in terenuri de sport, in spatii economice, in spatii comerciale. Cred ca voi cunoasteti foarte bine sistemul distributiei economice. Veti vedea mari spatii comerciale, mari centre comerciale abandonate si poate le veti prelua si chiar miine poate sa se produca o astfel de miscare spontana. Cred ca trebuie sa fim atenti la ceea ce societatea deterioreaza si sa luptam impotriva acestei uzuri. In Franta eu militez din rasputeri pentru a construi mai putin si a reutiliza mai mult. Pentru a transforma mai mult si, iata, pina la urma, pentru a economisi.
Oricum, lucrarile dvs. sint exemple fericite, pentru ca multe dintre ele au devenit spatii culturale. Aici toate spatiile abandonate si preluate au devenit mall-uri.
Dar eu am facut si spatii sportive in spatii industriale abandonate care nu fusesera gindite pentru sport. Am reusit pina si sa reintroduc munca intr-un loc de munca, pentru ca mai apoi locul respectiv sa devina un spatiu de socializare. De fapt, putem locui oriunde. Sint convins ca cele mai locuibile locuri astazi sint cele care nu au fost gindite pentru a fi locuite. Toate spatiile gindite cindva standard sint astazi respinse pentru ca pur si simplu nu mai corespund standardelor actuale. Dar nu poti transforma toate spatiile in locuri pentru cultura, ar fi absurd.
Ati spus cindva si dati-mi voie sa citez: “Pentru a ajuta arta si arhitectura sa avanseze nu trebuie sa eziti sa fii indraznet si sa te folosesti de stratageme”. Dar cum poti sa fii indraznet atunci cind e vorba de bani publici si programe guvernamentale?
Trebuie spus ca sa lucrezi asa este mult mai ieftin. Sau, ma rog, sa incepi asa, pentru ca dupa oricum e nevoie incontinuu de bani. Deci sa procedezi asa costa de cel putin de doua ori mai putin, termini de cel putin doua ori mai repede si, istoric si social vorbind, este poate mai corect asa. Intotdeauna trebuie sa gasesti o strategie care sa se potriveasca in terenul adversarului si intotdeauna este vorba despre bani. Daca ai inteles asta, asta te obliga sa faci si sa gindesti lucrurile diferit. De exemplu, eu nu incalzesc cladirile. Sint cladiri incalzite si altele nu, dar locurile noi sint intotdeauna incalzite. Din punct de vedere ecologic, eu cu un pas mai in fata. Pina la urma nu este vorba decit despre strategie, nu este vorba decit despre actul politic.
Dar cum poti atrage atentia asupra necesitatii unui artist de a avea un spatiu de lucru?
In cazul meu, spatiile pe care le transform sint deja ocupate. Nu lucrez decit pentru oameni care deja locuiesc spatiul respectiv. Nu lucrez niciodata apriori. De exemplu, acum lucrez la Marsilia, intr-un urias spatiu abandonat, pentru o grupare de 40 de asociatii. Sint 200 de persoane care lucreaza acolo, nu sint bani, fiecare contribuie la plata utilitatilor si astfel au administrat si spatiul. Din timp in timp, se mai cauta fonduri, care oricum nu prea sint. Nu se cer bani pentru a transforma locul, se solicita doar ca acest imobil sa fie incredintat gratuit de catre autoritatile locale. Desigur, exista niste obligatii in schimbul gratuitatii. Ar costa mai mult sa demolezi – si nu poti fi sigur ca vor exista doritori pentru acel teren – si sa construiesti de la zero decit sa dai dreptul de a utiliza o cladire abandonata care nu te costa nimic, care poate fi folosita si care iti aduce si servicii. Eu prefer asa.
Reciclare, utilizare, refolosire – doar filosofie ecologica sau si altceva?
Cind eram copil, nu aveam deloc bani si tatal meu recupera totul. In familia mea nu se arunca nimic, totul putea fi refolosit. Nu sint pentru reciclare, ci pentru reutilizare. Nu este acelasi lucru. In reutilizare, este intotdeauna prezenta o poveste, pe cind reciclarea inseamna distrugere. Intotdeauna sint in primul rind motivele economice, abia apoi cele filosofice, pentru ca eu colaborez cu oameni foarte saraci. Pentru a construi un metru patrat de suprafata utila intr-un bloc de birouri, de exemplu, ai nevoie de un metru cub si jumatate de material. Arhitectura este o foarte mare consumatoare. Asa ca parerea mea este ca nu trebuie sa facem risipa.