Am scris, in urma cu putin timp, de ce nu cred intr-o presiune a strazii care sa duca la demiterea guvernului. Pe scurt, pentru ca nu mai exista emotii nationale, nici empatii cu sindicatele care ies in strada, la fel cum nu mai exista forte civice care sa capaciteze, sa trezeasca revolte consistente. Am scris de asemenea, in chiar articolul precedent, de ce cred ca incompetenta, chiar coruptia guvernantilor nu vor fi sanctionate la alegeri. Pentru ca, incerc din nou o sinteza, masa electorala s-a redus la o masa de telespectatori, iar acestia butoneaza telecomanda in functie de optiunile lor politice. Astfel, telespectatorii votanti ai puterii, urmarind numai canalele favorabile puterii, nu-si vor schimba optiunile, in ciuda crizei – rationament valabil si pentru telespectatorii votanti ai opozitiei.
Cu alte cuvinte, n-aveam si n-am cum sa fiu de acord cu previziunile multor analisti, care-l vedeau pe Emil Boc un fel de miel de Paste pe altarul ambitiilor personale ale presedintelui Traian Basescu. Dimpotriva, am fost convins (si mi-am expus parerea de cite ori am avut ocazia, intimplindu-mi-se sa fiu luat in ris pentru asta) ca Emil Boc este pregatit, inca de pe-acum, pentru candidatura la prezidentialele din 2014. Nu inteleg exact de ce ideea parea si pare inca ridicola: in fond, de unde altundeva ar putea extrage P.D.-L. alt candidat pentru alegerile de peste patru ani, de vreme ce se stie ca unui prezidentiabil ii trebuie citiva ani buni pentru a se impune ca lider autentic?
Dincolo de intrebarile retorice, o privire, fie si superficiala, asupra modului in care se desfasoara in prezent mediatizarea lui Emil Boc, dar si asupra felului in care si-a schimbat el insusi apucaturile publice, ar trebui sa vina ca o confirmare a faptului ca premierul este in momentul de fata omul numarul unu al puterii, si nu presedintele. Sub masca dezinteresului suveran (sau patriarhal) fata de viitoarele alegeri, Traian Basescu a adoptat figura presedintelui nejucator, a omului neconflictual, ascunzindu-se in carapacea cotrocenista. Iar asta intr-o asemenea masura, incit multora aproape ca li s-a facut dor de dansurile sale manelisto-populare, de certurile sale grobiene cu reprezentanti ai presei, de glumitele la care hahaia de unul singur, de acuzele feroce la adresa parlamentarilor s.a.m.d.
Cei care duc acest dor insa nu trebuie sa se intristeze prea tare. Lor le este necesara doar o mutare a atentiei catre Emil Boc. Caci in ultima vreme primul ministru aplica pina la virgula si puncte de suspensie aceeasi reteta, confirmindu-si inca o data, desi nu mai era nevoie, statutul de mim al presedintelui.
Ultimele luni ni l-au adus pe premier pe diverse scene, interpretind cintece populare, dansind de mama focului, in ciuda ridicolului pe care unii, foarte putini, il sesizeaza. Acelasi Emil Boc apare, mai nou, in ipostaze familiale, trezindu-se ciocnit in cap cu un ou, de Paste, de propriul parinte – imagine care nu e doar inedita, cum o prezinta televiziunile, ci si simpatica in sine pentru o multime de oameni. Tot pe Emil Boc il auzim cum se ia la trinta dreapta, din postura sa de Greuceanu, cu zmeul-zmeilor reprezentat de Parlament, exact asa cum o facea, in vremuri nu demult apuse, mentorul sau Traian Basescu. In fine, daca presedintele confisca reportofoanele ziaristelor lucratoare la “moguli”, domnul Boc confisca microfoanele, asa cum s-a intimplat in urma cu citeva zile, pentru a atrage atentia si mai mult asupra vituperarilor sale la adresa televiziunilor “controlate” si a presei, in general.
Pe scurt, Emil Boc incepe sa devina, asemenea lui Traian Basescu, o victima a tuturor, luptindu-se cu sistemul ticalosit pe care uita ca-l guverneaza, cu televiziunile, cu mogulii, cu tot ce misca si e atit de rau incit i se impotriveste. Personal, il astept pe domnul prim-ministru sa cheme in curind oamenii in Piata Universitatii, pentru a condamna balaurul comunismului reprezentat de Victor Ponta si Crin Antonescu, singurii vinovati ca tara nu merge.
Pina atunci, ca spectator cuminte, o sa ma limitez la a astepta sa-l vad pe succesor ba dantuind, ba injurind presa, ba acuzind Parlamentul (in care are o majoritate confortabila), ba chiar, la nevoie, ciocnind un pahar de vin cu Gigi Becali. In fond, o stim deja, asa se cistiga niste alegeri, nicidecum lucrind acolo unde ai fost trimis de votanti sa lucrezi. Asta nu e niciodata preocuparea guvernantilor actuali, ci intotdeauna a celor care vor veni.