Interviu  -  Constantin Vica  -  

Ce ti-a mai ramas din partea roz a comunismului?

Cum naiba a trecut timpul? Imi amintesc perfect cum, in 1977, cintind „Noi in anul 2000/ Cind nu vom mai fi copii”, imi imaginam ca prin Severin vor zbura nave spatiale, iar orasul va fi plin de cladiri din sticla, cu inaltimi de sute de metri si cu forme ciudate. Iar astazi nu mai stiu pe unde sa o iau cu masina prin Timisoara ca sa fentez traficul ingrozitor de pe strazi. Nu ca-n Severin s-ar circula cu OZN-ul… Da, cred ca acea senzatie unica a timpului care nu se mai sfirseste, a zilei careia nu-i mai vine seara, a orei care nu curge mi-a ramas intiparita in afect. Nu stiu daca are legatura cu comunismul, dar sigur tine de raiul pe care l-am pierdut si care a fost copilaria. In rai nu trece timpul. Probabil ca nici in iad, dar noi vorbim despre… roz(e).

„Unul dintre baieti mi-a spus sa ma duc la ea, sa ii pun mina pe bulan si sa-i spun ca e buna.” Asa ai agatat intotdeauna?

Nu, doar cind aveam cinci-sase ani. Te-ai folosit de Barzaconii cu nerusinare si ma improprietaresti cu faptele baietelului de acolo. Daca n-ai aflat pina la virsta ta, e vremea: personajele nu au (intotdeauna) de-a face cu cel care le (de)scrie. Nu e obligatoriu ca povestile dintr-o carte sa fie (i)reale!

Am fost si sint un timid in prezenta femeilor, n-am avut, ca altii, tupeu. N-am fluierat, n-am claxonat, n-am facut remarci in gura mare, n-am intrat din senin in vorba, n-am oprit femei pe strada. N-am fost… golan. Cred, precum prietenul meu Adrian Suciu, ca „in viata unei femei se intra pe usa din fata”.

Poezia ta uneori inlocuieste cu succes filmele porno. Filmele sint de la tine din cap sau ai jucat in ele?

Daca nu te-as cunoaste de cind aveai 13 ani, ai avea toate sansele sa ma pagubesti de vreo doua scatoalce-n freza. Parinteste, da-n freza! Mai ales ca ai parul cret, ca personajele din bancurile bune. Pai ce-s eu vinovat ca ai furnicaturi in anumite parti ale organismului tau cind imi citesti poeziile? Crezi ca eu sint vinovat de asociatia (deloc familiala) pe care o faci intre poezie si pornografie? Am amici psihologi, psihiatri, urologi, ba chiar „medici de familie”, care oricind iti pot da doua-trei miini de ajutor… Pareai ca o sa cresti frumos. In sfirsit, fiecare decodeaza mesajele dupa cum ii functioneaza softul. Te-a pus in patru labe versul „pling si fut”, din Cinema la mine-acasa? Fii serios. Pai daca vrei ceva porno, iti recomand niste… gagici literare hot de tot.

Citesc undeva: „Ma intimidez cind sint laudat, cind se spun cuvinte… calde despre mine, ma fisticesc”. Ce cauti atunci vedeta de televiziune?

La televiziune, la emisiunea mea – ca sa vorbesc si eu ca „baietii” care au dezvoltat un puternic sentiment al proprietatii – eu laud, eu spun cuvinte calde, eu ii fac pe altii sa se fisticeasca. Citeodata mi-o primesc, pentru ca se trezeste un invitat care incepe sa ma complimenteze: ca ce emisiune extraordinara, ca ce intrebari, ca, uite, in sfirsit un moderator care isi asculta interlocutorii, ca unde s-a mai pomenit cultura simbata seara, in prime time, la televizor. Chestii de-astea, care te lasa mut din doua motive. 1. Daca protestezi, se zice ca esti ipocrit. 2. Daca spui ca-i adevarat, inseamna ca esti egolatru. Asa ca m-am hotarit sa tac de cite ori ma lauda cineva. Tac, ma intimidez, ma fisticesc, dar il las sa le zica.

Ai debutat in 1994. Ce-a mai ramas din nouazecism, in cazul in care a fost ceva acolo?

La scoala, ne ceream „afara”. Mai stii, nu? „Doamna, imi dati voie pina afara?” Din nouazecism nu-i nevoie sa ma cer, pentru ca nu am fost si nu sint inauntru. Faci parte dintr-un grup, o miscare, o generatie daca te revendici sau, si mai mult, semnezi ceva, un program, o declaratie, un protest. Eu n-am pus nici macar degetul. Cred ca generationismele sint, in contextul actual, niste bancuri facute sau acceptate de scriitori bintuiti de tot felul de frici. Una dintre ele: frica de a ramine pe dinafara, de a nu fi pe-o lista. Nu am astfel de spaime.

Trebuie sa te plictiseasca citeva vedete culturale autohtone. Care?

Nu, nu, inca nu sint plictisit. Inca mai am rabdare, sint atent, acord clemente, trag aer in piept, mestec guma, mai schimb canalul, mai dau pagina. Sint, ca-n… Feng Shui, pozitiv. Vad in oameni – fie ei „vedete” – partile lor bune, luminoase. Nu ma dau dupa nuc, chiar nu-mi vine pe limba nici un nume care, in momentul asta, sa ma plictiseasca. Adevarat, sint si in toane bune: e prima zi dupa ce am spus „da” la „Casa casatoriilor”. A, uite, tot zapind am vazut pe cineva care chiar ma plictiseste: „maestrul” Ion Cristoiu. Nici cu aparitiile televizate ale lui Octavian Paler nu am un comert prea bun. Opreste-ma, te rog!

De ce ai refuzat sa fii parlamentar?

Nu-ti mai spun niciodata nimic! Vad ca dai foarte repede pe goarna. Pai o sa zica lumea ca: a) sint nebun; b) ma dau mare. Postul asta – de parlamentar, nu de nebun! – se cistiga in urma unei campanii, a votului, nu de pe o zi pe alta. Eu n-am acceptat sa candidez – adevarat, pe o pozitie eligibila – pe lista unui partid. Nu pentru ca partidul nu mi-ar fi convenit, dimpotriva, ci pentru ca iti trebuie stomac ca, o data inregimentat intr-o formatiune, sa faci politica activa. In primul rind, trebuie sa taci cind vorbesti, atit in interiorul partidului, cit, mai ales, in afara lui. Nu-ti convine ceva, cineva, faci ciocul mic si inghiti nemestecat. Daca te intrebai de ce politicienii se impart in constipati si in diareici, afli acum de ce. Au digestia proasta. Ca sa fii politician trebuie sa suporti mari compromisuri si sa faci altele si mai babane. Majoritatea dintre ele jalnice si penibile. Mi se pare groaznic sa accepti asta! Mi-ar fi imposibil sa ma abtin sa spun ce gindesc, sa nu ma revolt, sa nu strig impotriva unei nedreptati, sa nu arat obrazul cui cred ca trebuie sa i-l arat, sa ma fac ca ploua.

Cu cine din literatura romana (de la origini pina azi) nu te-ai urca in lift? De ce?

Cu Adrian Paunescu. Din doua motive temeinice, unul propriu, celalalt… figurat.

Esti emotiv. Esti oltean. Esti foarte vorbaret. Esti simpatic si uneori musti rau. Cum se impaca astea in mintea ta? Cine te poate suporta asa?

Mie mi se pare ca este amestecul perfect, ca e un cocteil pe care-ti vine sa-l bei dintr-o sorbire, ca pe Milcov. Totul e sa nu ti se urce la cap. Dupa atita timp, eu m-am obisnuit cu dozajul si imi place sa cred ca si altii il gasesc interesant. Toate „componentele” enumerate de tine sint esente tari si, o stii prea bine, esentele tari se dau in doze mici. Am si momente cind faptul ca sint aiurit si dezordonat ma aduce pe culmile disperarii. Stii cum e sa nu-ti gasesti cheile de la masina cind te grabesti? Stii cum te simti dupa ce ai gasit cheile Daciei, dar nu stii unde le-ai pus pe cele de la casa? Stii ce-ti vine sa faci cind, dupa cautari printre injuraturi, iesi in goana pe usa casei si constati ca ti-ai uitat actele? Iar cind, in sfirsit, ai ajuns la serviciu, observi ca iti lipseste un element esential al vietii tale: telefonul mobil, ce reactie poti sa ai?

I-ai tras-o in direct lui Gusa, la „Generatia asteptata” de pe Realitatea TV. Chiar merita atita efort?

Ti se pare ca am facut vreun efort? Aia a fost „tras”? Nu, un oarecare efort am depus cind am scris despre politicianul Cozmin Gusa. In scris, da, imi amintesc ca l-am incondeiat. De vreo doua ori, cred. Prima data cind a plecat din PSD. A doua oara cind a plecat din PD. Astept ca PIN-ul pe care l-a infiintat sa se coalizeze ori cu PSD-ul, ori cu PD-ul. Nu m-as mira. Imi displac personajele care fac politica asa cum face dl Gusa. Iar sansa mea e ca pot scrie despre ce cred si ce nu, cu gindul ca sint citit si de altii. Atunci, la Realitatea TV, am fost intrebati daca, tineri politicieni si scriitori, facem parte din aceeasi generatie. Or, nu puteam sa ma fac ca nu-l vad pe dl Gusa acolo, mai ales ca era-n fata mea.

Mai stii sa repari un televizor? Daca tot ai terminat Poli…

Abia de-am stiut sa schimb o…, uite ca nici nu mai stiu cum ii spune, o… chestie la chiuveta. Nu m-am bagat niciodata intr-un televizor. In afara emisiunii! Nu am aptitudini tehnice. Sau chiar daca le am, nu posed timp ca sa mi le descopar si sa le pun la lucru. Am facut Politehnica de dragul parintilor. De dragul meu am facut tot ce a urmat.

Unde-a gresit Hagi la Poli Timisoara? Pe cine ai aduce-n echipa?

Fac parte dintre barbatii care, atunci cind se vorbeste despre fotbal, incep sa-si aminteasca brusc de politica si femei. Habar n-am de fotbal, si recunosc asta cu voiosie. Fata de baschet, pe care il iubesc si il practic, fotbalul mi se pare bleg. N-am fost la nici un meci al lui Poli. E mai comod sa ma plictisesc acasa, la televizor, nu trebuie sa ma duc pentru asta pina la stadion. Asa ca nu ma bag la transferuri. N-am marunt…

Intre postul de director ICR, cel de redactor-sef la „Supliment” si cel de profesor de literatura al printesei Victoria a Suediei, ce-ai alege?

Primele doua posturi sint ocupate de oameni pe care ii cunosc si ii pretuiesc. Prin urmare spun pas. Desi sint un simpatizant al monarhiei, nu vorbesc suedeza. Prin urmare, iata-ma somer! Mai ai oferte?

Exista o singura intrebare pe care n-ai pune-o la „A cincea roata”, dar te lasam sa o faci aici…

Parintii tai stiu ce faci?

Banatul si descentralizarea

Ce inseamna a fi oltean la Timisoara? Nu raspunde cu: „A fi oltean inseamna a finaliza/ abdomenul concav secretul succesului” ca nu se pune.

Eu sint un oltean atipic: nu-mi plac functiile. Am fugit totdeauna de ele, dar m-au urmarit ca niste bumeranguri… banatene. A accepta o functie e ca si cum ai incalta o pereche de bocanci pentru fotbal cu crampoanele in interior. Alearga daca poti! In plus, oltenii nu mai sint de multisor obsesia de capatii a banatenilor. Cred ca de pe la inceputul anilor ’90, cind in Banat au descins moldovenii. Saracii, au fugit de saracie si au nimerit aici, pentru ca era/ este de munca… Cu moldovenii, „povestea” a durat vreo zece ani. Am vazut anunturi la mica publicitate care incepeau cu „angajez” si se terminau cu „exclus moldoveni/ moldovence”. Trist! E, acum avem (iata, ma simt de-al locului) alte tinte: miticii! Nu-i suportam p-astia, ca ne iau banii pe care noi ii platim ca impozite, taxe si alte dari, ca sint smecheri, ca din cauza lor nu se dezvolta Timisoara. Asa ca ma alatur corului banatean si cint refrenul: vrem descentralizare reala!

Ma simt minunat in Timisoara, nu ma vad traind a la longue altundeva. Eu sint unul dintre adaptatii si adoptatii fericiti, iar aici, pe malul Begai, sint acasa.

„Domn’e, iti vine sa te lasi de poezie!”

Editorul lui Foarta si al lui Brumaru mai poate fi poet? Nu e greu?

Hai sa-ti spun o poveste. In decembrie 2004, eram cu Ioan Flora, Dan Mircea Cipariu si Mihai Zgondoiu intr-un restaurant in Timisoara. Ioan si Dan urmau sa aiba, a doua zi, lansarea propriilor carti. Aveam la mine manuscrisul Infernalei comedii a lui Brumaru, si eram bucuros ca o sa apara la Brumar, al carei proaspat director editorial eram. Intre o gura de bere si un fum de tigara, le-am citit celor trei prieteni ai mei superbele poeme brumariene. La final, Ioan Flora, el insusi un poet extraordinar, a exclamat admirativ: „Domn’e, iti vine sa te lasi de poezie!”. Nu s-a lasat de poezie, s-a lasat de viata. Cartea lui Emil Brumaru a aparut si are intre coperte cele mai frumoase pagini de lirica erotica scrise vreodata in literatura romana.

A aparut, recent, tot la Brumar, antologia Intrarea in casa. Poeme banatene. Iata ca poetii se includ, nu se exclud.

Ai scris Cinema la mine-acasa in timpul unei burse de creatie in Austria. Ai ajuns sa scrii in timpul liber, cind nu esti nici jurnalist, editor, realizator tv sau profesor. E bine?

Nemultumitului i se ia darul. E bine si asa. Poti sa ai bursa burselor si sa te uiti ca prostu-n coala de hirtie doua luni fara sa pui un rind pe ea. Sau sa scrii niste timpenii. Pentru mine, timpul petrecut la Krems a fost miraculos. Nu doar am scris cu spor, nu doar mi-am terminat o carte pe care am inceput-o cu multi ani in urma si la care pur si simplu nu am avut cind sa lucrez, ci am citit mult, m-am plimbat, am visat, am privit pe fereastra, am stat cu mine de vorba.

Fac mult prea multe lucruri pentru o zi de 24 de ore. Cind m-am intors din Austria, mi-am promis ca o sa-mi schimb ritmul vietii, ca literatura va fi una dintre prioritati, ca timpul alocat mie va creste. De sapte luni n-am scris nici un vers, nici o pagina de proza. E trist. Viata iti ia fata. Iaca versu’…

Folosesti toate mijloacele de PR si publicity sa-ti sustii literatura sau prestatiile culturale. E corect?

Si daca as face asta, nu vad care ar fi problema, dar nu-i nici pe departe asa. In afara de niste invitatii la lansarea cartii mele, pe care le-am trimis prin email si prin SMS colegilor din presa, cunoscutilor si prietenilor, si de niste afise care anuntau evenimentul, n-am facut nimic special. Chiar imi pare rau ca n-am avut mai mult timp sa imaginez si sa pun in aplicare o strategie de promovare a Cinema-ului. De ce sa nu fie corect sa atragi atentia asupra unui produs cultural? E ciudat, nu e incorect, sa faci tu, ca autor, majoritatea demersurilor in sustinerea cartii ce-ti poarta semnatura, dar traim intr-o tara ciudata. Asa ca e bine sa nu iesim din… decorul ei, ca sa nu batem la ochi.

Poti fi in acelasi timp om de marketing si om de litere? Nu apar conflicte „morale”?

Daca nu e vorba de a te autopromova, nu intervine nici un fel de conflict. Dimpotriva, mesajele, actiunile, campaniile, strategiile unui „om de litere” pot sa fie foarte limpezi, directe si cu efecte, citeodata speciale. E nevoie de cuvinte in marketing, iar un scriitor le poate invata/ inventa chiar pe cele mai potrivite. Eu am facut citeva incursiuni in lumea copywriter-ilor si m-am simtit foarte bine. Mai vreau!

Dac-am fi Andreea Marin, dupa ce am citit Cinema…, ti-am face o surpriza. Pe cine sa-ti aducem sa te facem sa plingi?

Nu ride, eu chiar am fost la „Surprize, surprize”, in primul rind. Si, nu ride, ma, cu greu m-am abtinut sa nu pling. Ma ingropasem in scaun si incercam sa ma scurg, ca sa nu fiu vazut. Am acceptat sa merg acolo pentru a-mi ajuta un prieten, pentru ca incredibila poveste a vietii lui sa fie, chiar si in rezumat, spusa. E povestea unui om care a ramas orb la 17 ani si care, chiar si asa, a trait inconjurat de carti zeci de ani. La o luna dupa ce a fost la emisiunea Andreei Marin, Ioan Timis, orbul din Moneasa, a murit din cauza unui infarct. Crezi ca ai putea sa-l aduci inapoi?

Repere:

• s-a nascut la 4 octombrie 1970, in Turnu Severin
  
• scriitor, ziarist, realizator si moderator al emisiunii „A cincea roata” (Analog TV, Timisoara)
  
• director editorial al Editurii Brumar
  
• a publicat poezie si articole in majoritatea revistelor culturale din tara
  
• a obtinut Premiul Asociatiei Presei Timisorene (1998); mentiunea „Tinarul Jurnalist al anului 2000” si premiul „Tinarul Jurnalist al anului 2002”, acordate de Freedom House

Carti:

• a debutat in 1994 cu volumul de poezie Fireste ca exagerez (Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Romania)
  
• Odyssex (poezie, 1996)
  
• Piper pe limba (interviuri, 1999, Premiul filialei din Timisoara a Uniunii Scriitorilor)
  
• Pe urmele marelui fluviu/ Auf den Spuren des grossen Stroms (coautor, poezie si proza, 2002)
  
• Timisoara in trei prieteni (coautor, poezie, 2003)
  
• Cartea roz a comunismului (coautor, memorialistica, 2004)
  
• A cincea roata (interviuri, 2004, Premiul filialei din Timisoara a Uniunii Scriitorilor)
  
• Barzaconii/ Anus dazumal (proza, 2005)
  
• Cinema la mine-acasa (poezie, 2006)