Alta “specialitate” de-a mamei era formidabila crema de zahar ars, o adevarata bijuterie tremuratoare-n castronul ei urias de portelan dantelat, un delicios castel medieval, aromat, imbatat cu esente de rom si vanilie, in care scobeam cu lingurita, dupa ce il tinea la rece, ganguri catre Domnita Miezului Mult Dorit. De jur-imprejur erau santuri ocrotitoare de sirop afrodiziac. Mama executa toata aceasta scamatorie comestibila, doar intr-un capotel lucios, verde, de matase, si niste papucei cu fioncuri portocalii la virf, agitindu-si bratele rotunde, albe, in aerul imbietor al amiezei, si valurindu-si pe spate coama de par castaniu, dens, stralucitor…
Veronica D. Niculescu: Uluita! Chiar ii zicea “gogol-mogol”?
E.B.: Ce atita uluiala? Asa-i zicea si pace buna! Imi da si cind raguseam. Stiu ca tot chichirezul era sa frece repede-repede galbenusul cu zahar, altfel nu se facea ca o crema groasa, satioasa!
V.D.N.: Ce simpatic! Noi ii ziceam doar “crema de ou”. In engleza era un “goggle-moggle”, dar in editia ruseasca l-am gasit pe originalul “gogol-mogol”. L-am pastrat. Lidia era rusoaica. Iar mama lui Tuculuc tot de pe-acolo banuiesc ca il stia. Incintata! Si incintata ca cititi Nabokov. Disperare inseamna pentru mine o vacanta de vara petrecuta acasa, intesata de jocuri de cuvinte si litere decupate aranjate pe canapea, in cautarea echivalentelor…
E.B.: Maica-mea copilarise chiar pe malul Nistrului, in Basarabia, in satul Poiana Nistrului. Vorbea cu flacaii de pe cealalta parte a riului, strigindu-i intr-un fel de romaneasca combinata si cu cuvinte rusesti, mai ales daca era vorba de expresii mai deocheate. De Gogol stia sigur, avusese un volum de povestiri la ea acasa, la bunicii mei dupa mama, parintii ei, uneori se amuza spunindu-mi si mie chestii hazlii despre dracii cu coarne ai lui Gogol, care ma speriau groaznic…
V.D.N.: Mama, nemtoaica, ne facea fel si fel de bunatati carora nu le stiu denumirea decit in germana sau… inventata. Ar fi “Grenadiermarsch” (“Marsul grenadierului”), o mincare de cartofi cu macaroane, un adevarat balast care ii tine de foame soldatului… Si delicioasa “Cam-putina”, botezata in familie, apropo de dulcele “gogol-mogol”, o crema cu cacao si spuma de lapte, turnata in paharele, mereu cam putina pentru cele patru guri din casa copilariei.
E.B.: Ca iar a venit vorba de Nabokov, sa dau doua exemple de “materializare”, de “concretizare” a cuvintelor ce sint vazute cumva in spatiu sau lasate sa se pirguiasca precum fructele! Le iau din Rege, dama, valet, carte tradusa tot de tine. Primul: “Terasa, cuvintul insusi – ce spatios, ce racoros!”. In al doilea exemplu e vorba de un cuvint pronuntat prea devreme, pe care personajul isi promite ca nu-l va mai folosi un timp “pentru a lasa cuvintul sa se coaca pe ramura lui”.
V.D.N.: Interesant – cele doua detalii vin din contexte foarte diferite; nu m-as fi gindit sa le apropii. Intii detaliul tisneste din dispozitia literara a lui Dreyer, care citea Suflete moarte pe terasa. Apoi, direct dinspre autor – un personaj pur si simplu folosise o formula de adresare care il stinjenea, era prematura. Fara nici o legatura, aparent. Si totusi, da, tot ce e frumos in Dreyer – aplecarea spre visare, poezie si joc, salvatoare pentru omul de afaceri – e un imprumut masiv dinspre persoana autorului. Cu cuvintele Nabokov se joaca mereu, in nebanuite forme. Cum in carte totul e cuvint, cartile intregi devin extrem de jucause. Mai jucause chiar decit Tom, Tom ciinele, nu cuvintul. Sau cuvintul?
Rege, dama, valet mi-e alta vacanta, de iarna, plus o primavara.