La sfirsitul acestei perioade aparea controversata carte a lui Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei. Tinarul autor visa delirind sa traiasca intr-o “Romanie fanatica”, intr-o tara “cu destinul Frantei si populatia Chinei”, propunind o explozie orgiastica, un “dionisism al devenirii romanesti”. Atunci, in 1936, Cioran se afla la Brasov (umil profesor de liceu), trimitind mesaje melancolice lui Eliade: “Tot ce este imi pare a fi o hrana pentru o tristete nemasurata”. Incercind sa-i aline starea depresiva, Mircea Eliade ii recomanda un straniu remediu psihiatric: “Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la indemina?!”.
Nu stim daca, in Brasovul anului 1936, Cioran avea “vreun opium la indemina”. Cu un veac inainte, pe vremea farmacistului brasovean opioterapeut J.M. Honigberger, devenit personaj intr-o celebra nuvela a lui Eliade, cu siguranta ca s-ar fi gasit la apoteca. Stim in schimb ca, “in tinerete”, Emil Cioran isi provoca “uitarea de sine” prin exces de alcool. Faptul rezulta dintr-un dialog al eseistului cu Gabriel Liiceanu intr-un film realizat, la Paris, in 1990. Iata un scurt fragment din acest dialog:
Emil Cioran: Am citit enorm toata viata, am citit ca un fel de dezertare. Am vrut sa intru in filosofia, in viziunea altuia. Este o fuga, in carti, un fel de a scapa de sine.
Gabriel Liiceanu: Si cum se face ca n-ati cazut si in alte variante ale uitarii de sine, cum de n-ati devenit alcoolic sau…
E.C.: Pai ma imbatam foarte des!
G.L.: Dumneavoastra? Un cumpatat? Cind va imbatati?
E.C.: Foarte des in vremea aia, in tinerete. Credeam chiar ca o sa devin betiv, pentru ca imi placeau starea de inconstienta si orgoliul dement al betivului. La Rasinari, unde reveneam in vacante, admiram enorm betivii clasici, care erau beti in fiecare zi”.
Cu un alt prilej, Cioran spunea ca in tinerete a trecut “foarte aproape” de “patima alcoolului”. Atunci cind se simtea “prea josnic” si “prea mizerabil”, isi spunea in chip de consolare: “Curaj, vino-ti in fire, ai fi putut – ba chiar putin a lipsit – sa fii betiv”. In 1936, aflindu-se timp de doua saptamini la Iasi, Cioran a rezistat numai datorita bauturii – cum va spune el mai tirziu – in acest “Paradis al neurasteniei”: “In lipsa alcoolului, as fi murit de urit, un urit ce te topea pe picioare”.
Faptul ca, in tinerete, Cioran ar fi putut sa devina un alcoolic il obseda pe eseist. O marturiseste si in scrisori adresate in 1979 editorului sau austriac, Wolfgang Kraus: “Daca n-am devenit betivan – ii scria Cioran –, asta se datoreaza afectiunilor mele stomacale. Betesugurile pot avea, asadar, si o latura pozitiva. s…t Nimic nu e mai rau si mai distrugator decit alcoolismul. In tinerete aveam o puternica tendinta in acest sens, si mama se temea ca voi deveni «betiv»“. Intr-una dintre scrisorile “catre cei de acasa” (datata 13 decembrie 1978), Cioran isi aducea aminte si de alte excese narcotice facute in tinerete, mai ales de tutun si de somnifere.
*
Excesele de stimulente au continuat si mai tirziu. Prin 1944, de pilda, Mircea Eliade ii trimitea la Paris pachete din Portugalia, isi aduce aminte Simone Boue, in care “se gaseau mai ales tigari Camel”. In 1958 – la virsta de 47 de ani –, Cioran incepe sa se plinga de starea sa mentala: “culmi ale abuliei”, “creier bolnav” etc. Doctorii ii interzic sa-si mai administreze “stimulente” (tutun, cafea si alcool). “Se lasa de fumat si de cafea – comenteaza Marta Petreu –, dar, in momentele de diperare absoluta, pentru ca nu poate scrie «decit intoxicat de tutun», se reapuca sa fumeze. “ Pentru Cioran n-a fost o decizie tocmai usoara sa renunte la excitante, la “leacuri”, cum le numea el. Este suficient sa-i urmarim tribulatiile, asa cum apar consemnate in jurnalul sau:
“Uritul ma cuprinde iarasi, acel urit pe care l-am cunoscut in unele duminici ale copilariei, care apoi mi-a devastat adolescenta. Un vid ce pustieste spatiul si de care doar alcoolul ar putea sa ma apere. Dar alcoolul imi este interzis, toate leacurile imi sint interzise” (21 VI 1958).
“In mine melancolia curge in valuri. Nu pot sa scriu fara stimulente; iar stimulentele imi sint interzise. Cafeaua, iata singurul secret” (27 VI 1958).
“M-am lasat de fumat acum mai bine de doua luni, fara sa sufar cea mai mica pofta de a reincepe. De ieri insa, pofta a irupt in mine si lupt cu deznadejde sa nu revin la un obicei ce-mi e nefast (stomacul, gitul, totul e subrezit din cauza tutunului). Am jurat sa nu mai fumez niciodata. Si iata-ma pe punctul de a o lua de la capat. Ce agonie penibila” (17 VIII 1963).
“Vreme de trei luni n-am fumat nici o tigara. Eram incredintat ca, de data asta, pasul este definitiv, ca n-o sa mai reiau niciodata obiceiul vechi si nefast pentru mine, care mi-a distrus stomacul pentru tot restul vietii. Iata insa ca astazi am cazut in greseala. Rusine, rusine, rusine! Ideea stupida ca nu pot lucra decit intoxicat cu tutun m-a facut sa recidivez. Si totusi, imi jurasem sa nu ma mai intorc la acest nefericit obicei, chiar de-as fi fost nevoit sa renunt sa mai lucrez. De ce sa scrii daca nu poti s-o faci decit sub influenta unui excitant? De altminteri, tutunul nici nu e un excitant; dimpotriva, te indobitoceste” (VIII 1963).
“Sint produsul cafelei si al tigarii. Am incetat sa fumez si sa mai beau cafea. Ma simt dezmostenit, deposedat de tot avutul meu: otrava, otrava care ma facea sa lucrez” (XI 1963).
“Nu poti suporta lumea decit in stare de ebrietate. Cu conditia ca starea aceasta sa dureze douazeci si patru de ore pe zi. Dar nici atunci nu-i totul rezolvat: cea mai nociva si in tot cazul cea mai distructiva luciditate apare tocmai in interstitiile ebrietatii: luciditatea fulguranta – ca o incizie a spiritului” (III 1967). Acestea erau insa consideratii generale despre alcoolism. Atunci, in primavara lui 1967, se pare ca Cioran nu mai punea alcool in gura, avertizindu-si un prieten betiv ca “alcoolul e diabolic” si ca “atita vreme cit o sa bea nu va putea iesi din infern”.
“Calmante sa-mi domolesc indignarea”
In aceasta perioada Cioran si-a impus un dublu tratament psihotrop. Pe de o parte, a renuntat la stimulente, la “leacuri” si, pe de alta parte, s-a “intoxicat” cu sedative. “Peste tot urme de scrum, – scria el in iunie 1968 – reziduuri ale fumatorului inrait care am fost. M-am lasat complet de fumat acum aproape cinci ani, si lucrul asta e cea mai mare mindrie a vietii mele”.
“Cum sa scriu, cum sa lucrez?” , se intreba Cioran in noiembrie 1965, cind a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa-si “domoleasca”, “sterilizeze”, “calmeze” spiritul cu sedative naturale. “Fara tutun si cafea, n-as fi scris nimic poate (oricum, nu in franceza). Or, sint doi ani de cind nu mai fumez si sase luni de cind n-am mai pus gura pe cafea. Frunze de coacaze, de rozmarin, de cimbru – pe urma intregul arsenal al homeopatiei –, cum sa-ti mai functioneze creierul cu aceste produse soporifice? Ce scump ma costa sanatatea!”
Am citat citeva pasaje din jurnalul tinut de Cioran din care rezulta “agonia penibila” a dependentei traversata de eseist. Dar, in definitiv, n-ar fi nimic nou in asta. Toate sevrajele seamana intre ele, fiind ipostaze ale unei agonii. Ceea ce am vrut sa scot in evidenta, cel putin pentru perioada luata in discutie (anii ‘50-’60), este dificultatea lui Cioran de a scrie fara sa fie “intoxicat” cu anumite stimulente: alcool, cafea, tutun.
Marta Petreu a scris “despre bolile filosofilor”. Este o abordare bine-venita, atipica pentru eseistica romaneasca. Sint studii imbibate de “biografism”, care incearca sa puna in evidenta faptul ca “bolile filosofilor” le influenteaza starea psiho-mentala si ca atare opera. Marta Petreu a fost “cu Cioran la doctor” si i-a compus fisa psihiatrica sensibilului si emotivului eseist: “Cu insomnie, hiperexcitabilitate nervoasa, depresii ciclice, oboseala cronica (iar in final cu boala Alzheimer), Cioran este un suferind etern exasperat ca-si simte fara incetare trupul”. “Sint deprimat – isi nota Cioran in 1963 – chiar si cind n-am nici un motiv; de cum am insa unul, Doamne! “ Sau, peste citiva ani: “Melancolia nu-i un semn de imbatrinire precoce? Daca da, eu sint senil dintotdeauna” (III 1967).
Ca sa-si calmeze neurasteniile si psihozele, Emil Cioran a apelat la leacuri babesti, la remedii naturiste si homeopatice, la infuzii de plante sedative. Excesiv cum era, filosoful a abuzat si in aceasta privinta: “Sint trei luni de cind ma indop cu calmante ca sa-mi tratez matele: sint literalmente beat de infuzii, intoxicat de sedative. Trupul a profitat de ele; spiritul insa mi-a fost rapus: e amortit de atitea leacuri potrivnice nevoilor si naturii sale”, scria el in Caiet in toamna lui 1965.
Poate ca tot la astfel de sedative naturale se referea eseistul si in toamna anului 1971, atunci cind isi nota in jurnal urmatoarele: “De ani de zile, in fiecare zi, la sculare, iau calmante ca sa-mi domolesc indignarea” (13 XI 1971). Acelasi tratament ii recomanda in scrisori fratelui sau, cind Aurel Cioran a traversat in 1980 o severa depresie psihica: “Trebuie sa bei multe infuzii, trei sau patru pe zi, de preferinta calmante (ceai de tei etc.)”. Este drept ca, la cererea fratelui sau, ii trimetea acestuia pilule antidepresive, dar il avertiza de faptul ca “excesul de medicamente e foarte periculos”.
Spuneam ca Cioran a abuzat cu sedarea sa. Dar a facut-o benign, cu calmante naturale (se simtea “intoxicat” cu ceai de tei, “beat” cu ceai de rozmarin), nu cu antidepresive sintetice, cu “stupefiante”, cum le numea el. Fata de acestea din urma eseistul avea o aversiune fatisa. “Euforia este ruda saraca a extazului”, isi nota el in jurnal. Cu atit mai putin avea incredere in doctorii psihiatri, care recomanda astfel de pseudo-remedii. Iata ce-si nota in aprilie 1964 despre un prieten depresiv, probabil Eugene Ionesco: “X. mi-a telefonat adineauri – ca sa-mi vorbeasca despre degringolada lui. A fost la un psihiatru, care i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie. I-am spus ca aceasta «fericire cumparata» nu face doua parale si ca ar trebui sa se adreseze cuiva in stare sa-l intaleaga. Un psihiatru, afara de cazul ca e un personaj exceptional, nu va reusi niciodata s-o faca”.
Pozitia lui Cioran fata de narcotice si narcomani nu a ramas intotdeauna una “rezonabila”, “burgheza”, “de bun simt”, precum cea de mai sus. El a fost paradoxal si imprevizibil si in aceasta privinta. Daca narcoticele aducatoare de “fericire cumparata” ii displaceau, pe narcomani ii respecta si ii intelegea. “Am cea mai mare indulgenta si compatimire pentru betivi, drogati si desfrinati. Viciile emana din adincul nostru; sint sinele nostru. Nu ne putem lecui de ele fara a ne distruge. “ Drogatii erau priviti cu empatie, inclusiv prin glisarea subiectului de la viciile “lor” la cele ale “noastre”. In definitiv, “un om intreg – credea Cioran – ar trebui sa aiba curajul de a cunoaste toate viciile, sa le practice chiar, de n-ar fi decit din curiozitate” (VIII 1964).
Experientele cu mescalina facute de Henri Michaux l-au interesat pe Cioran. I-a citit cartile, dar l-a plictisit faptul ca scriitorul belgian a incercat sa fie exhaustiv pe acest subiect. In decembrie 1965, dupa ce i-a citit noua lui carte, Les grandes epreuves de l’espirit, Cioran si-a notat in jurnal dezamagirea: “Henri Michaux despre mescalina. Cite carti a scris despre asta, patru, cinci, sase? Se impune aici vorba lui Voltaire: «Cheia plictisului e sa vrei sa spui tot»“. Stabiliti la Paris, doi “provinciali” (unul ardelean, altul valon), Cioran si Michaux au fost timp de doua decenii buni prieteni. Isi tratau insomniile sporovaind noptile.
Admiratia lui Cioran a glisat de la Michaux poetul, la Michaux intelectualul care isi explora cu ajutorul narcoticelor profunzimile propriului psihic: “Cum se face – se intreba eseistul roman – ca un spirit atit de navalnic, intors spre sine insusi, cuprins de o permanenta fervoare sau frenezie, se poate pasiona pentru demonstratii atit de meticuloase, de scandalos impersonale? De-abia mai tirziu, meditind la explorarile sale in universul drogului, am inteles ce culmi de obiectivitate si de rigoare poate sa atinga. Sa ajungi la delir prin aprofundare, acesta mi se pare secretul demersului sau” (Exercices d’admiration, 1986).
Cioran a descoperit in Henri Michaux un “mistic autentic”, chiar daca unul “neimplinit”. Anume experientele narcotice ale poetului – atit de asemanatoare cu “experientele autentic religioase” – l-au condus pe Cioran la aceasta concluzie: “Daca n-ar fi fost el insusi mistic, nu s-ar fi lansat niciodata cu-atita indirjire si metoda in cautarea starilor extreme. Extreme, dincoace de absolut. Lucrarile lui despre drog isi au sorgintea in dialogul cu misticul care fusese la inceputuri, mistic refulat si sabotat, care isi astepta revansa. Daca am stringe laolalta pasajele in care vorbeste despre extaz si daca am suprima din ele referintele la mescalina sau alte halucinogene, n-am avea oare impresia ca ne gasim in fata unor experiente autentic religioase, inspirate si nu provocate?”
CARTEA
Cu peste doua decenii in urma, in 1988, am publicat in “Revista de Istorie si Teorie Literara” un studiu despre folosirea plantelor narcotice si halucinogene in spatiul carpato-dunarean. Am cercetat marturii istorice, etnologice si istorico-religioase, incercind sa urmaresc fenomenul din antichitate pina in epoca pre-moderna, interesindu-ma utilizarea plantelor psihotrope de catre populatia autohtona anume in scopuri religioase si magico-rituale.
Nu este nevoie sa insist asupra motivelor pentru care un astfel de subiect era prohibit in anii ‘80. Atit religia, “opiumul pentru popor”, cit si opiumul propriu-zis erau puse la index. Iar a discuta despre un lucru interzis era interzis. Pentru a nu atrage atentia organelor cenzurii comuniste – riguroase, constiincioase, dar si foarte adesea stupide – am optat pentru un titlu cit mai neutru. Un titlu din care sa nu rezulte ca este vorba de utilizarea drogurilor de catre autohtoni si, cu atit mai putin, in cadrul ritualurilor magico-religioase. Astfel, n-am folosit in titlu alarmanta expresie “plante narcotice si halucinogene”, ci una avind aproape aceeasi valoare semantica, dar fiind mai putin uzuala: “plante psihotrope”. (…)
In ceea ce priveste prima sectiune a cartii, am convingerea ca studierea fara prejudecati a subiectului in discutie este profitabila nu numai pentru mai buna cunoastere a botanicii populare si a folclorului medical romanesc, dar si pentru elucidarea unor aspecte inedite de magie, mitologie populara si de istorie a religiilor in spatiul cultural romanesc. (…)
In ultimii ani am extins cercetarea in domeniul utilizarii narcoticelor in spatiul romanesc asupra modului in care unii intelectuali, scriitori si artisti din epoca moderna si cea contemporana s-au raportat la diferite plante si substante psihotrope. (…)
In sectiunea a doua a cartii am urmarit fenomenul din perspectiva istoriei literaturii, culturii si a mentalitatilor, si nu din perspectiva morala. Nici perspectiva juridica a fenomenului nu a stat in centrul preocuparilor mele. Aspectul moral m-a interesat in masura in care perspectiva etica a scriitorilor despre care vorbesc s-a modificat in timp. Dar nu mi-am propus sa incriminez sau sa dezincriminez acest tip de naravuri. Este o carte de istorie a culturii, nu una care sa fie distribuita in licee pentru a descuraja flagelul toxicomaniei. Nu spun ca astfel de carti n-ar fi necesare. Dimpotriva, sint foarte necesare. Spun doar ca volumul meu nu abordeaza subiectul anume din aceasta perspectiva.
In fine, in ultima sectiune a volumului, Addenda, am inclus citeva texte tematice inedite sau foarte putin cunoscute pe care le comentez in carte. Sint texte semnate de Simeon Florea Marian (text scris prin 1904-1906), Mircea Eliade (1938-1939), Ioan Petru Culianu (1984) si Mircea Cartarescu (2009). (Andrei Oisteanu, Cuvint inainte)
AUTORUL
Andrei Oisteanu este cercetator la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Romana) si conferentiar asociat la Centrul de Studii Ebraice (Universitatea Bucuresti). In ultimii ani a publicat, printre altele, Mythos & Logos. Studii de antropologie culturala (Nemira, 1998); Cosmos vs Chaos. Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (1999); Imaginea evreului in cultura romana. Studiu de imagologie in context est-central european (Humanitas, 2004, volum publicat in 2009 in SUA, la University of Nebraska Press, fiind sub tipar o editie germana); Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca (Polirom, 2004, volum publicat in Italia in 2008); Religie, istorie si mit. Texte despre Mircea Eliade si I.P. Culianu (Polirom, 2007). Noua carte a lui Andrei Oisteanu, Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura (Polirom, 2010), va aparea in librarii in luna mai si va fi lansata la Tirgul de carte de la Bucuresti (9-13 iunie 2010).