Pascual pare un erou din marile tragedii clasice, un model, insa unul de care trebuie sa te feresti. Mesajul cartii este unul inselator si pune la incercare vigilenta cititorului. Aparut in plina dictatura a generalului Francisco Franco, romanul este cenzurat imediat, fiind acuzat de imoralitate. Cazul nu este nou in literatura si sta alaturi de altele celebre, cum ar fi cel al procesului lui Flaubert, caruia i s-au adus, de asemenea, acuze de imoralitate.
Familia lui Pascual Duarte este confesiunea unui condamnat la moarte care isi rememoreaza copilaria, adolescenta, intreaga viata in inchisoarea de la Badajoz, asteptindu-si momentul final. Este executat apoi prin strangulare. Memoriile sale sint marcate de chipurile copilariei (un tata violent si o mama alcoolica), apoi de nenorociri si crime. Amintirile lui Pascual sint deseori confuze si vagi. Romanul sta sub semnul fatalitatii, iar destinul personajului sub cel al mortii. “Familia” lui Pascual Duarte intra in atentia cititorului inca din primele pagini, pentru ca de aici, din mijlocul familiei porneste totul, inclusiv decaderea urmata de crima. Numai analizind cu atentie acest context tragic care marcheaza viata lui Pascual putem intelege actele sale disperate, aparent nejustificate.
Scrisul devine o evadare, dar si o spovedanie. Recunoastem cu usurinta in stilul acestui prim roman tendinta scriitorului, explicabila de altfel si des intilnita in cartile de debut, de a se apropia de propriile personaje cu care are o relatie aproape intima. Cum spune autorul cu nostalgie in prefata: “Cartea aceasta este produsul mintii mele de atunci, nu al mintii mele de azi”, dar, continua acesta: “E bine sa ne aratam respectuosi fata de calendar” (Palma de Mallorca, 1960).
Vina nu este una tragica
Talentul de prozator al lui Jose Cela devine insa vizibil atunci cind reuseste sa-si transpuna cititorul in universul cartii, facindu-l sa gindeasca si sa gaseasca chiar justificare actelor lui Pascual, un impulsiv, care regreta totul, desi stie ca e prea tirziu. Un strain, precum cel al lui Camus, ar spune poate unii citind romanul, insa viata lui Pascual este cu totul alta decit cea a lui Mersault. In plus, el este departe de a fi o creatie mecanica, iar crimele sale cu singe rece ascund sentimentul vinovatiei si remuscarea. Poate ca vina nu este una tragica, dar este o vina asumata: “Imi pare rau ca am luat-o pe o cale gresita, dar in viata aceasta nu mai cer iertare nimanui. La ce bun? Poate e mai bine sa se implineasca ceea ce s-a hotarit, pentru ca in caz contrar, as lua-o mai mult ca sigur de la capat”.
Romanul incepe cu nota “transcriitorului” in care ne sint explicate imprejurarile in care acesta a intrat in posesia manuscriselor memoriilor lui Pascual Duarte: “Paginile pe care le transcriu in continuare le-am gasit pe la jumatatea anului 1939 intr-o farmacie din Almendralejo – unde Dumnezeu stie ce miini nestiute le-au pus…”. Dupa ce sintem asigurati de autenticitatea documentelor si, implicit, a marturisilor, ni se prezinta onestitatea descoperitorului: “N-am facut altceva decit sa transcriu textul pe care il prezint astazi cititorului curios”. Odata incheiate aceste formalitati scriitoricesti atit de dragi lectorului obisnuit cu textele clasice si cu operele marilor povestitori, actiunea poate incepe. I se da cuvintul lui Pascual Duarte care se pregateste sa inceapa sa moara, putin cite putin.
Camilo Jose Cela, Familia lui Pascual Duarte,
traducerea din limba spaniola de Mona Tepeneag,
colectia “Biblioteca Polirom. Proza XX”,
Editura Polirom, 2010, 22.95 lei