Sa ne gindim la Silvio Berlusconi, cu gafele lui, cu excesele lui. Sa ne gindim la Nicolas Sarkozy, cel atit de iesit din tipare nu numai prin faptul ca are o sotie, Carla Bruni, celebra in lumea mondena, dar si prin mai tot comportamentul sau public. Sa ni-i amintim pe Bill Clinton, saxofonistul ajuns in fruntea SUA, pe George W. Bush, cel pentru care geografia lumii reprezenta o mare necunoscuta. Sau, de ce nu, sa observam ca si Barack Obama isi datoreaza ascensiunea (si) marii povesti pe care o poarta cu sine. Sigur ca, in contextul creat, si noi, romanii, avem cu ce ne mindri: poate pentru prima oara in istorie, “inotam” sincron cu restul lumii, avind un presedinte care-si merita din plin renumele de personaj.
“Mina intinsa care nu spune o poveste nu primeste nimic. “ Replica e din filmul Filantropica al lui Nae Caranfil. Iar politicienii au inteles esenta acestei ziceri cu iz filosofic mai repede decit multi altii. Astfel ca in miinile lor intinse pentru voturi gasim cele mai interesante, uneori chiar extravagante povesti. Sigur, in Romania, viitorii alesi intind numai o mina cu povesti, cealalta fiind ocupata sa imparta daruri electorale, dar asta e o alta discutie. Asa ca va propun sa raminem, pret de un articol, concentrati asupra miinii cu povesti.
Si, daca tot ne concentram asupra ei, sa revenim la o observatie facuta la inceputul acestui articol. Anume ca politica a inceput sa se schimbe in sensul descris numai in ultimii ani. Si-aici intervine firesc intrebarea: de ce? Pina la urma, in toata istoria lui, omul a fost cumva obsedat de poveste. Asa au aparut legendele, miturile. Din nevoia asta, in urma cu doua milenii si jumatate, un actor grec (si poet totodata), Thespis, a iesit din corul antic neobisnuit cu povestile vorbite si i-a dat replica. Asa a aparut, se zice de la Aristotel incoace, teatrul propriu-zis, povestea reprezentata vizual. Pentru ca omul, spectatorul, si-a dorit sa inteleaga ca cei de pe scena sint asemenea lui, ca vorbesc precum el, ca actioneaza precum el.
E prea restrins spatiul pentru a dezvolta aici evolutia povestii, fie ea teatrala sau literara. Antichitatea, apoi intregul Ev Mediu au punctat insa aceeasi nevoie a omului pentru poveste, pentru personaje. Observatia care trebuie facuta aici e insa aceea ca, pentru a asculta sau pentru a vedea o poveste, omul trebuia sa se deplaseze, sa-si lase deoparte treburile, sa participe, in calitate de spectator, de auditor, la date fixe, la ore fixe. Aparitia tiparului a shimbat putin lucrurile. Povestile au capatat libertate, au inceput sa intre in casele oamenilor, s-au despartit deci de repere temporale rigide.
Sfirsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, prin televiziune si mai ales prin Internet, au schimbat insa fundamental lumea, ne-au schimbat fundamental pe toti. Printr-un fapt simplu, dar care va avea un impact de era noua a omenirii, in care nici nu ne dam seama ca am intrat. Povestea nu mai trebuie cautata. Cu totii traim permanent in mijlocul ei. Asta fac televiziunea si Internetul, cu nelimitatele lor cai de livrare a povestilor. Practic, nevoia umana de a trai istoria altora a atins cote uluitoare, multi ar zice alarmante. Nu mai avem timp de propria poveste, caci sintem invadati de ale celorlalti – prin emisiuni tv, prin filme pe care, usor imoral, le putem downloada gratis cind vrem, prin personajele pe care mass media le creeaza permanent in jurul nostru.
Vietile noastre devin deci tot mai dependente de vietile virtuale sau vietile reale cosmetizate care ne sint prezentate ori la care avem liber acces prin Internet. In acest inceput de era noua, politica e firesc sa se schimbe, la rindu-i, fundamental. Numai ca, din pacate, ea era un domeniu in care nu aveam deloc nevoie de o asemenea schimbare. Politica ar fi trebuit sa apartina specialistilor, nu personajelor.
Si inca sintem la inceput. Inca sintem legati de traditie. Cu cit vom deveni insa mai dependenti de lumea povestilor, cu atit vom accepta mai usor sa fim condusi doar de niste actori, care ne vor livra istorii. Ii vedem deja: incearca sa-si joace cit mai bine rolurile. Insa deocamdata sint niste amatori, asa ca uneori sintem capabili sa deslusim calitatea indoielnica a regiei si a jocului lor. Lumea evolueaza insa. Politica la fel, pe noile coordonate. In curind, va veni vremea profesionistilor adevarati. O vreme de care, presupun, ar trebui sa ne temem.