Eul profund al acestei poezii majore nu e insa unul abisal (ca in marile romane ale colegului de generatie Nicolae Breban), ci ascensional. Eul se rupe de sine si de orice constringere, limitare, conditionare, ajungind sa integreze intr-o epura universul sensibil, ridicindu-l la o treapta care poate nu exista. Sau care exista, dar nu poate fi imaginata. Sau care totusi poate fi imaginata, dar numai in felul celui ce a scris 11 elegii…
Actiunile fizice capata, in lirica lui Nichita Stanescu, o rar intilnita noblete. Orice gest are, pe linga simbolistica spre care se deschide, ceva magnanim si imperial. Cind iubeste, protagonistul este poet si poetul e propriul sau personaj, suprainaltat de viziunea unui sentiment. Proiectat cu rasfaturi imagistice, dar contemplat intr-o dispozitie melancolica, profilul feminin devine difuz, imaterial. Odata cu gestica amoroasa, nobila, cavalereasca, statura celui ce spune “eu” si statura celei careia i se spune, cu atita tandrete, “tu” se pierd intr-o elegie abstractizata.
Elementele concrete de real isi pierd consistenta, pe masura ce cuvintele si imaginile construite se corporalizeaza. Universul poeziei se deschide fascinator, cuprinzind realitatea si irealitatea, natura si umanitatea, traversate de o imaginatie ce (con)topeste. La celalalt capat, cuvintul densificat devine, din simplu suport al unui referent si vehicul al unei informatii, un operator de limbaj. Trecerea de la nivelul prim al descriptiei/inventiei la cel al sondarii propriilor posibilitati generative se vede, mai limpede, dinspre Necuvintele inspre In dulcele stil clasic. Dar inca in Dreptul la timp, o Ars poetica bine adusa din condei arata presiunea exercitata constient asupra cuvintelor, pentru a le scoate din uzul social si a le ridica la puterea pe care de fapt o au: “Imi invatam cuvintele sa iubeasca,/ le aratam inima/ si nu ma lasam pina cind silabele lor/ nu incepeau sa bata.// Le aratam arborii/ si pe cele care nu vroiau sa fosneasca/ le spinzuram fara mila, de ramuri.// Pina la urma, cuvintele/ au trebuit sa semene cu mine/ si cu lumea”.
Lumea poetului nu mai este prin urmare cea pe care el o “vede”, o inregistreaza, o imagineaza extatic si o figureaza plastic. Prestidigitatia, magia veritabila a lui Nichita Stanescu e sa se sustraga din conditia auctoriala, sa dispara pur si simplu din ecuatia enuntiativa. Obiectivat pina la confundarea cu peisajul si subiectivat pina la incorporarea acestuia intr-un profil uman fantasmatic, sideral, eul poetic se va lasa, tot mai frecvent, preluat si asumat de catre o poezie care gindeste si se proiecteaza singura. Invataturile cuiva catre fiul sau aproximeaza chiar acest raport rasturnat dintre autor si opera lui, creatia lirica avansind parca de la sine si mingiindu-si creatorul inocentat.
Cu Nichita Stanescu, aventura limbajului se intoarce, in cerc, asupra limbajului insusi.