Pe Stendhal il apucase “un fel de extaz” cauzat de “contemplarea frumusetii sublime”. Ei dracie, am spune noi azi, si-am rinji cu subinteles la auzul sintagmei cu frumusetea si sublimul. Sindromul Stendhal a devenit sindromul Florenta (pentru ca se gasesc frecvent turisti cu revelatii artistice zguduitoare, mai ales in urma unei vizite la unul din muzeele orasului – de altfel, gardienii muzeelor florentine au facut traininguri ca sa stie cum sa reactioneze in cazul in care “senzatiile celeste provocate de Artele Frumoase” iau forma isteriei). Si sindromul Ierusalim (furoare religioasa insotita de obsesia purificarii), si sindromul India (pentru occidentalii dati peste cap de dezordinea orientala). Cu Parisul insa, situatia sta altfel. Victima ideala e studenta (japoneza) la Litere sau la Istoria artei. Infestata cu imagini idilice ale unui Paris din anii ‘20 sau din Le fabuleux destin d’Amelie Poulain, isi inchipuie ca orasul e “plin de esteti si de baieti delicati” (spune scriitorul Philippe Adam, autorul unei carti despre sindromul P.). E de-ajuns sa ne amintim declaratia lui Beigbeder (cea cu “Sintem toti niste Don Juani”), ca sa ne dam seama ca parizienii sint esteti, dar niciodata delicati. Rid de tine daca nu vorbesti franceza ca pe apa, te intrerup ca sa-ti povesteasca ei cum sta, de fapt, treaba, fac gesturi precipitate care ii aduc pe sarmanii japonezi in pragul nebuniei.
Ambasada Japoniei la Paris a pus in functiune o linie telefonica non-stop, special pentru cazurile de panica ale turistilor, iar la Hotel-Dieu, un medic japonez a deschis un cabinet pentru compatriotii sai bagati in sperieti. Cam patru pe an sint repatriati in Japonia. Mi se pare nedrept ca nimeni nu s-a plins pina acum de sindromul Bucurestiului. In acest sens, propun organizarea unui comitet care sa-i ademeneasca aici pe turisti (“Micul Paris” etc.), dupa care sa le dea in cap si sa le fure portofelul. Cum ati spus? Exista deja?