In special exista o vinzatoare – gen fosta “regina” in comunism, care hotara discretionar cine primeste zahar, ulei, carne si piine – evident scirbita de halul in care a ajuns lumea de azi, unde breasla ei nu mai primeste respectul cuvenit de-altadata. Ajunsesem sa am o pata teribila pe ea si pentru ca tragea cu coada ochiului atunci cind iti dadea rest, sa vada daca te prindeai ca primesti mai putin. M-a facut si pe mine de bani, dindu-mi pentru un milion rest la cinci sute de mii. O clipa n-am fost atent si m-a si executat. Asa ca am fost bucuros la falimentul lor (al ei personal, sper sa nu mai ia nici macar somaj in ziua azi!). Celalalt, al primului magazin de care vorbesc, mi-a fost aproape indiferent.
Pe scurt, a mai supravietuit Billei doar magazinasul “Siiiigur ca da!”. Ii spun asa din cauza unei vinzatoare mereu incercanate, nascuta obosita, care se straduie – saraca! – sa fie cit mai politicoasa cu clientii, folosind pina la exasperare, indiferent de ce-i ceri, acelasi tic verbal: “Siiiigur ca da!”. Cu o voce gituita, subtire – intre noi fie vorba, ma zgirie pe creier –, in care se poate ghici frica de faliment. Cu ea am o relatie speciala, se ofera sa-mi dea marfa pe incredere pina “mi-aduceti data viitoare”, daca, sa zicem, cobor in graba sa cumpar un pachet de tigari, imi amintesc subit ca n-am zahar, cafea sau piine si n-am luat bani suficienti la mine.
Intr-o seara de duminica, recent, am vazut-o insa exasperata, satula sa mai fie politicoasa cu clientii. Cu cearcane imense, aproape de ora de inchidere, se rastea la un copilas in pulover verde, in pantaloni scurti, care aproape plingea din usa: “Haaaai, vaaa roooog, n-am dat eu cu piatra in geam! Va rooog!”. Vinzatoarea: “Las’ ca stiu eu, tu ai aruncat”. Copilul: “Va rooooog! Dati-mi un Pampers! Ma bate mama! Va roooog”. Vinzatoarea, razbunatoare, cu gustul victoriei in glas: “Du-te si ia de la Billa!”.