– Fragment –
RAPORTUL LUI HEPWORTH DIXON
Hepworth Dixon era un jurnalist, romancier, redactor si unul dintre cei mai ocupati, mai mondeni, mai liber-cugetatori si, totusi, discreti oameni care, dupa o expresie la moda in Anglia sfirsitului de veac nouasprezece, s-au preumblat pretutindeni si au facut de toate. In provinciile baltice din Prusia Orientala, in Salt Lake City si Oneida Creek din Statele Unite si in Anglia, la Spaxton Bottom, a descoperit diverse comunitati care scandalizasera opinia publica din pricina unor noi practici matrimoniale. A studiat acele comunitati si, intr-un volum de studii intitulat Neveste spirituale, a demonstrat in ce mod se diferentiau ele de relatarile senzationaliste din presa de larg consum. Cartea lui a fost publicata in 1867. Iata o descriere a vizitei lui la Agapemone:
“Nici unui strain nu i se permite sa intre in Agapemone”, scrie Murray in manualul sau.
“Salasul Iubirii”, a declarat sir Frederick Thesiger, ce vorbea in calitate de procuror, “este o familie constituita din patru clerici apostati, un inginer, un medic, un avocat si doi copoi”.
“Agapemone”, afirma Boyd Dawkins, ultimul scriitor laic care a dat atentie subiectului, “este imprejmuit cu un zid inalt de trei metri, trei metri si jumatate”.
Aceste afirmatii sint neadevarate. Sfintii care s-au adunat la Spaxton au la activ suficiente acte de impertinenta si erezie pentru a mai fi acuzati si de aceste povesti aiurite.
In momentul in care trasura te duce din strazile stravechi si pitoresti din Bridgwater spre drumeagurile inverzite, pare ca treci din epoca victoriana in cea a regelui Artur. Pe vremea aceea imi imaginez ca asezarea asta saxona din Somerset era la fel de verde si de insorita, cu lanuri de porumb insirate de-a lungul dealurilor. Gospodarii din piatra placute, acoperisurile lor de trestie, se ridicau pe aceste coline, ca si turnurile din sat si turlele bisericilor printre copaci, iar asezarile erau populate cu oameni lenti, dar vigurosi, ca aceia din Spaxton si Charlinch.
Dixon face aici obisnuita greseala a orasenilor, crezind ca peisajul rural a fost intotdeauna la fel. El fusese creat asa in anul 1867, ca urmare a legilor parlamentare emise in urma cu saizeci de ani. In Anglia, unde terenul cultivat era separat de islazurile comunale (salbaticia in care oricine putea sa construiasca un adapost, sa prinda un iepure in capcana, sa pescuiasca in piriu, se putea ocupa de un stup, putea paste un cal sau o capra), acesta fusese inlocuit cu ogoare marginite de garduri vii si proprietati aparate de capcane cu arc si panouri pe care statea scris “CEI CE INTRA PE PROPRIETATE VOR FI PEDEPSITI”.
Drumul e prost, mlastina adinca, coborisurile abrupte. Drumeagurile sint ingropate mai la vale de gardurile cu maracini si macesi, astfel ca unui invadator neprietenos i-ar veni greu sa-si croiasca drum dintr-un oras in altul. Trageti haturile cailor pe sprinceana acestui deal. Peisajul e frumos, avind acea frumusete specifica Angliei de vest. In fata iti rasare domul lanului de porumb, incoronat de turla si nava pitoreasca a bisericii din Charlinch. La baza acestui delusor se prelinge valea slab impadurita ce duce spre Over Stowy, un loc faimos, ce apare in poeziile lui Wordsworth si Coleridge. Dar oare ce sa fie in vale, la picioarele noastre, pe drumul serpuitor din stinga? Ce-i ingramadirea aceea ciudata de cladiri: o biserica a carei turla nu a fost construita, o gradina racorita de tufe si copaci, o sera inlantuita de plante, o pajiste intinsa, a carei iarba a fost taiata ca sa faca loc meandrelor potecilor, un sir de casute pitoresti, ridicate pe drum, un alt sir de case in gradina, porti inalte linga biserica, o increngatura de cladiri in fata si in spate, ferme, hambare, grajduri, toate scaldate in singeriu de plantele cataratoare autumnale? Acel ansamblu de cladiri este Agapemone, caminul sfintilor si sfintelor noastre.
Dupa citeva clipe descindem in fata Salasului Iubirii. Portile mari sint inchise, dar o poarta laterala este intredeschisa. Omul care ma conduce pare surprins – si lui i se spusese ca nimeni nu este primit in Salasul Iubirii. Totusi o data in viata a fost adus in grajd de un grajdar mindru de caii lui, cum poate ca si trebuia sa fie, intrucit proveneau dintr-un armasar regal. Birjarul meu imi spune, cu un fior, ca acesti oameni ciudati din Salas joaca biliard duminica in biserica. Nici lui nu i-ar displacea sa joace o partida de popice in curtea berariei, laolalta cu alti sarmani, duminica dupa-amiaza, dar sa vezi cum persoane distinse lovesc bilele de fildes in biserica e cu totul altceva. In clipa cind am intrat pe usa deschisa, doi domni in negru au iesit din casa si mi-au strins mina. Unul din ei era rev. George Robinson Thomas, fost student la colegiul St. David din Lampeter, dupa aceea ajutor de paroh la Charlinch, apoi martorul fratelui Prince, iar acum intiiul dintre cei doi unsi de la Agapemone. Avea o silueta inalta, supla si bine croita, incoronata de un cap intelectual si doi ochi de un albastru intens, care luminau o fata trecuta de tinerete, dar ale carei trasaturi indicau faptul ca fusese carturar si predicator. Asa arata domnul cunoscut mie din raport drept sot al doamnei Agnes Nottidge, eroul unei comedii de taverna si partea invinsa intr-un proces scandalos.
Thomas m-a condus in sala principala, de care mi-am dat seama pe loc ca era o biserica. Trei doamne stateau linga un pian la care una dintre ele cinta. Li s-a comunicat numele meu. Ele au facut cite o reverenta si s-au retras fara sa li se fi pronuntat numele. Una dintre ele, cum am aflat printr-un noroc nesperat, fusese Julia Starky, fiica unui cleric cu o pozitie inalta in societate si cu o reputatie impecabila in Biserica Anglicana. In prezent era a doua sotie a fratelui Prince, dar nu mi s-a pomenit nici atunci si nici mai tirziu numele ei de casatorie.
Dupa conversatia uzuala despre dimineata frumoasa si calatoria placuta, am remarcat faptul ca ferma Agapemone (sau fermele?) era renumita in Somerset pentru faptul ca era cel mai bine administrata.
— Dupa vechiul sistem de dispense, unii din frati au fost fermieri. Doriti sa vizitati camera fratelui Prince?
I-am spus ca as prefera sa-i pun patru-cinci intrebari. El a facut o reverenta si a incuviintat sa raspunda, dar a parut stinjenit cit timp am ramas singuri. Discutia noastra era cind si cind intrerupta de intrarea unei surori care luneca prin incapere, asculta o clipa, apoi se departa. Am inceput sa-mi dau seama ca obiceiul locului era sa nu se permita vreunui frate sau sora sa poarte o conversatie privata cu un musafir. Se pare ca fiecare Sfint isi supravegheaza aproapele. Prince are voie sa traiasca separat si sa nu dea socoteala nimanui, dar ceilalti vorbesc unul in prezenta celuilalt si circula doi cite doi, cite trei sau cite sapte. Am fost izbit de faptul ca nu am fost lasat nici o clipa singur cu vreun barbat sau vreo femeie, lucru neintilnit in casele Sfintilor germani sau americani. Cit timp am trindavit prin minunata sera, am dat o raita prin gradina ori ne-am invirtit pe la grajduri sau birouri, sora Ellen, sora Annie sau vreo alta doamna se strecura pe linga noi si participa la conversatia pe care o aveam in acel moment. Pe scurt, una sau alta dintre surori nu m-a scapat din ochi si nici nu a scapat vreun cuvint din cele spuse de mine pina cind m-am indepartat de Salasul Iubirii.
In primul rind l-am intrebat de ce aveau nevoie de zidul inalt despre care profesorul Dawkins spune ca imprejmuieste proprietatea.
— Nu exista un asemenea zid, a raspuns Thomas. Probabil ca Dawkins a preluat o idee gresita dintr-un ghid al locului. Curind dupa ce ne-am asezat aici, am comandat construirea unui zid de dimensiuni mici la marginea dinspre drum a bisericii, pentru a-i impiedica pe localnici sa se uite la noi pe ferestre. Obisnuiau sa faca asta.
— De ce tineti copoii?
— Acum nu mai avem, dar cindva aveam nevoie de protectie. De citeva ori am fost atacati fizic de vecini. In public.
— Ati incercat sa cautati dreptate pe cale juridica?
— Da. Am fost despagubiti cu o para. Acum se spune ca oricine poate dobori la pamint pe unul dintre noi pentru un penny.
Thomas mi-a curmat cele patru-cinci intrebari, parasind incaperea. Peste o clipa s-a intors si mi-a oferit de mincare – o ceasca de cafea, un biscuit, un pahar de vin. Pentru ca abia ma sculasem de la masa luata mai devreme si urmata de un trabuc, inclinam sa refuz tratatia cu multumiri, dar felul lui insistent de a se arata curtenitor m-a izbit, amintindu-mi de manierele unui seic arab care iti ofera piine si sare nu ca simpla hrana, ci ca un semn de pace.
— O sa iau paharul cu vin, am acceptat eu.
O femeie a adus o tava cu biscuiti si doua carafe, una cu un sherry sec, de buna calitate, cealalta cu vin de Porto nou si dulce. Le-a pus pe masa, m-a invitat sa gust, apoi a iesit. Am fost lasat o jumatate de ora in biserica, in compania acestor sticle.
Da, in biserica, tolanit pe o canapea rosie, aproape de un foc stralucitor, insotit de lumina colorata a vitraliilor ferestrei ogivale, cu perne moi sub picioare, o masa de biliard in dreapta, lambriuri de stejar de-a lungul peretilor si deasupra capului simbolul sacru al mielului si porumbelului, flancat si sprijinit de un raft cu tacuri. Stiam ca in aceasta camera avusese loc Marea Manifestare, acel ritual mistic prin care se spune ca trupul viu se impacase cu Dumnezeu. Cit de placuta ochiului si linistitoare inimii era si este acea incapere! Un covor mare, persan, acoperea podeaua, in contrast cu plafonul din stejar maroniu. Ferestrele acoperite cu draperii rosii, sticla pe care erau pictate figurile mistice ale mielului, leului si porumbelului si leul asezat pe un strat de trandafiri, cu un steag pe care erau inscrise cuvintele:
O, SLAVA TIE, IUBIRE SFINTA!
Semineul era o opera maiastra, cu un ancadrament gotic din stejar, incrustat cu oglinzi. Intr-un colt se afla o harfa si in altul un euterpean mare.
Euterpean – o masinarie cu cilindri rotitori care cinta simfonii si uverturi de opera.
Citeva carti, nu foarte folosite, zaceau pe mese: Ginduri de noapte de Young, Galeria Turner Grecia a lui Wordsworth si alte citeva. Bilele din fildes stateau pe postavul verde, de parca Sfintele tocmai ispravisera jocul. Intreaga incapere era scaldata intr-o liniste si splendoare care impregnau imaginatiei un soi de evlavie. Cum sa nu ma gindesc la acea drama mistica in care fratele Prince jucase rolul eroului, iar “Madona” Paterson rolul eroinei? Brusc am avut sentimentul ca sint urmarit indeaproape. Da! O figura era lipita de partea de jos a ferestrei opuse: figura unui copil cu ochi mari, tristi si intrebatori. A disparut in momentul in care Intiiul Uns a revenit.
— Va distrati si lucrati duminica? m-am interesat.
— Nu avem duminici, a replicat el. Toate zilele sint pentru noi zile de sabat si tot ce facem e inchinat Domnului. Vreti sa-l vedeti pe fratele Prince?
— O, da, am raspuns eu moale, iar pastratorul celor sapte stele si sapte sfesnice de aur m-a condus.
— Buna ziua, domnule, ma bucur sa va cunosc, luati loc pe scaunul acesta, a spus un domn imbracat in negru, cu o fata grava si placuta, cu o lavaliera mare si alba si pantofi stralucitori din piele.
Venise sa ma intimpine la usa. M-a condus in liniste intr-un salon luxos si m-a invitat sa ma asez intr-un fotoliu de linga foc. Incaperea semana cu budoarul unei doamne. Mobilele erau scumpe si de buna calitate, scaunele foarte confortabile, iar ornamentele erau cele obisnuite. Ajunsesem in Spaxton plecind dintr-o casa de tara si nimic din ce vedeam nu parea a se deosebi de ceea ce lasasem in urma, cu exceptia femeilor si barbatilor.
Prince statea intr-un semicerc format din alesii sai, cu un frate si o sora de fiecare parte, reverendul Samuel Starky in extremitatea stinga si reverendul George R. Thomas in extremitatea dreapta. Starky, cel mai in virsta si mai albit dintre cele sapte gazde ale mele, era un barbat inalt, solid, de saizeci si unu de ani, cu ochi albastri si blinzi si o expresie cumva ratacita. Numele lui era cunoscut prin vaile si padurile din Somerset in rindurile nobilimii, familia Starky ocupase pozitii foarte insemnate. Alaturi de Starky stateau sora Ellen si sora Zoe, iar alaturi de Thomas erau sora Annie si sora Sarah. Doua dintre doamne ar fi fost considerate atragatoare oriunde si una dintre ele era foarte frumoasa. Sora Annie era un exemplu superb de frumusete feminina ajunsa la maturitate: grasulie, rozalie, implinita, cu doi ochi rizatori, obraji rosii si valurele de par castaniu inchis. Ceva din moliciunea locului o invaluia si pe ea, ca si pe toti ceilalti: avea gesturi molcome, cu o asteptare in priviri si tacere pe buze. Era singura femeie din cele vazute de mine la Spaxton care parea perfect sanatoasa.
CARTEA
Dupa masivul si tulburatorul Lanark, comparat de Anthony Burgess cu Ulise al lui James Joyce, prozatorul scotian Alasdair Gray apare in limba romana cu un nou roman, intitulat Batrini indragostiti – postumele lui John Tunnock. Plurivalentul scriitor scotian, care este aici si graficianul propriei carti, isi dezlantuie imaginatia, pornind de la pretextul clasic al jurnalului gasit. Pseudo-jurnalul, scris de un invatator pensionar, John Tunnock, se combina cu un set de fictiuni istorice ale aceluiasi Tunnock, fictiuni care ne transpun in Atena lui Pericle, in epoca Renasterii italiene, iar apoi in Anglia victoriana. Pe linga jurnal, in Batrini indragostiti sint incluse si amintirile lui John Tunnock, astfel incit aventurile erotice nefericite ale invatatorului se impletesc cu o rautacioasa satira politica la adresa guvernarii laburiste a lui Anthony Blair. Toate planurile acestei carti complexe, organizata sub forma unui colaj narativ postmodern, se combina si se intretes firesc, gratie maiestriei unui autor cu un stil inconfundabil si un sarcasm de cea mai pura sorginte britanica.
AUTORUL
Alasdair Gray (n.1934 la Glasgow) este un artist pe cit de complex, pe atit de prolific: poet, prozator, grafician, pictor, actor si dramaturg, este considerat cel mai mare scriitor scotian de la Walter Scott incoace. A debutat in proza cu Lanark: o viata in patru carti (1981), un roman la care a lucrat mai mult de doua decenii, adevarata senzatie in literatura britanica si tradus pretutindeni in lume. I-au urmat volumele de povestiri Unlikely Stories, Mostly (1983), Lean Tales (1985, in colaborare cu Agnes Owens si James Kelman) si Ten Tales True and Tall (1993), romanele 1982 Janine (1984), The Fall of Kelvin Walker (1985), McGrotty and Ludmilla (1989) si Something Leather (1990), precum si volumul de poezii Old Negatives (1989). Cu un an inainte ii aparuse scurtul si nonconformistul Saltire Self Portrait, in 1992 a publicat o rescriere profund originala a romanului Frankenstein, intitulata Poor Things, iar doi ani mai tirziu o fantezie istorica plasata in… viitor, The History Maker. Alasdair Gray este, de asemenea, autorul unui volum de eseuri cu un puternic iz de satira sociala si pamflet politic, Why Scots Should Rule Scotland (1992, 1997).