Iarasi, nu-mi dau seama ce diavol, ce capriciu al destinului mi-a scos in cale Ultimele zile din viata lui Charles Baudelaire, cartea aia superba a lui B.H.L., mult hulitul si, recent, dispretuitul de catre tagma jurnalistilor culturali. Pentru ca a luat in serios o poanta. Drept care se rid toate prostele la gard. Ma rog, passons… Dar inainte de a trece, le reamintesc desteptilor ca au omis sa citeasca American Vertigo, unde Levy jura (in 2004) ca Obama va fi presedintele Statelor Unite. Revin la romanul lui, la combinatia monstruoasa de jurnal apocrif baudelairian si relatare din zborul pasarii… Un Baudelaire semi-paralizat, capabil doar sa scrisneasca injuraturi atroce intr-o camera mizerabila de hotel belgian. “Voi arata inconvenientele hasisului, dintre care cel mai neinsemnat, in ciuda rezervelor de bunavointa necunoscute pe care le face sa incolteasca in aparenta in inima, spun eu, este acela de a fi antisocial, in timp ce vinul este profund uman, as indrazni chiar sa zic om de actiune. “ Iar eu as indrazni sa supralicitez si sa spun ca cel care bea este un super-erou… Se trece prea usor peste eroismul betivului. Ma refer aici la betivul cu misiune, la cel care traieste prin alcool, nu iau in considerare utilizatorul bauturii. Ca si in alte cazuri, ne intereseaza cu precadere monstruosul, capcaunul. Vinul lui Baudelaire este chiar acest filtru, zona de trecere dinspre banal inspre extraordinar. Amintiti-va doar exemplul lui Marius, celebrul reformator al armatei romane, unchiul lui Cezar, betiile lui legendare, victoriile lui fara comparatie. Amintiti-va si de adversarul lui numarul 1, Sylla, rautatea intruchipata, Roma sfisiata intre doi eroi subjugati de vin. Nu-l pot admira pe Cezar, acest copiator Xerox al unchiului sau, politicianul care nu bea deloc, de teama ca i s-ar putea declansa epilepsia.
“Dar in betie exista hipersublim, dupa cum veti vedea. Prietenul vesnic plin de indulgenta se duce singur la crisma, apoi se intoarce cu o fringhie in mina. Fara indoiala, nu suporta ideea sa navigheze alergind de unul singur dupa fericire. De aceea venea sa-si caute prietenul cu trasura. Trasura, adica fringhia. Ii trece «trasura» in jurul soldurilor. Prietenul, intins pe jos, zimbeste: a inteles fara indoiala acest gind matern. Celalalt face un nod. Apoi porneste la pas, ca un cal batrin si discret, si-si cara prietenul pina la-ntilnirea cu fericirea. Prietenul carat, sau mai degraba tirit, lustruind pavajul cu spatele, zimbeste mereu cu un suris inefabil. Multimea ramine stupefiata. Caci ceea ce e prea frumos, ceea ce depaseste fortele poetice ale omului provoaca mai mult mirare decit induiosare. “ Poezia obiectivata a betiei. Betiile eroice ale lui Petru cel Mare. Betiile superbe ale lui Bakunin versus jegosenia lucida a lui Marx. Amintiti-va lirismul satanic din viata Consulului. In Predeal, doi frati gemeni detin o benzinarie. Amindoi sint betivi. Dar niste betivi convinsi, practicanti cu pasiune. Beau pina adorm, fata-n fata, pe scaune opuse. Periodic, se trezesc, simultan, si incep sa cinte. Aceeasi linie melodica, aceleasi “versuri” de neinteles pentru cei din jur. Asta e poezie. Alcoolul apropie, tocmai pentru ca e frame-ul care te transforma in personaj principal, alaturi de alte personaje principale, al unei epopei care se scrie in timp real. Nu hasul, spune Baudelaire. Hasul izoleaza, inraieste, induce viclenie, nebunie.
Betia lui Bukowski e industriala
Betiile lui Faulkner, aparitiile lui intempestive in New York, noptile petrecute pe canapeaua editorului (pe vremea cind editorul putea fi prietenul scriitorului)… Baudelaire spune povestea chitaristului betiv care-l insotea pe Paganini, adevaratul poet al cuplului. Paganini, contabilul duetului.
Nu suport betia lui Bukowski. E industriala. Are ceva de produs in serie, de IKEA. Nu pic de admiratie in fata celebrei vome din emisiunea lui Pivot. E ceva meschin acolo, egoist, in ingerarea capcaunica de bere. Prefer sticla de tarie a lui Faulkner, fara de care nu putea scrie. Incercati “o wiki” la Faulkner: veti da peste o afirmatie imbecila, scrisa de unul care bea trei beri simbata, cu prietenii din liceu: “a scris x romane, in ciuda dependentei de alcool”. Nu, tataie, alcoolul a scris cu Faulkner, totul e scris la patru miini.
Omul “sober” emana incompetenta
N-am incredere in omul care nu bea, scrie Baudelaire. Exista o voluptate fara de seaman in depresia alcoolica. O traire masochista in auto-condamnare: orice alcoolic este un samurai care-si poarta sabia in pintece. Cunoasteti privirea de a doua zi a betivului? Privirea in pamint, miscarile mecanice, pasiunea inumana pentru ordine? Omul acela e un vulcan stins.
“De fapt, vinul joaca un rol intim in viata umanitatii, atit de intens, incit n-as fi mirat daca, seduse de o idee panteista, unele spirite care gindesc i-ar atribui un fel de personalitate. Vinul si omul imi par doi luptatori care, prieteni fiind, se infrunta neincetat. Cel invins il imbratiseaza intotdeauna pe invingator.”
Exista un soi de aura in jurul omului “sober”: emana, ca sa fiu dur, incompetenta. In orice domeniu. Obrazul lui fin barbierit, privirea lui limpede, guma de mestecat care nu vine sa acopere damful de bautura, ci damful de prostie, e omul care merge incorsetat de propriile limite, i se citeste conturul. Are ceva din aspectul unei facturi de Romelectrica. E lipsit de generozitate, la modul absolut, isi cunoaste foarte bine telurile, trasate chiar in dimineata respectiva. Va amintiti vorba lui Wodehouse? “Pentru a plonja in viltoarea circumstantelor, mi-am preparat o bautura.” Hai sa acceptam pentru totdeauna faptul ca alcoolul e lichidul amniotic in acest uter infect numit viata.
Si, pentru cei ce nu si-au dat seama, aceasta a fost o incercare de cronica literara. Obiectul, superb, se numeste Paradisurile artificiale. Despre vin si hasis. Charles Baudelaire. Vinovatul este Editura ART.