Manuscrisul celor Zece povestiri multilateral dezvoltate a fost depus la editura la inceputul lunii septembrie 2009, cind filmul mungist nu rula pe ecrane. Am ratat placerea de a viziona productia respectiva, dar am inteles ca nu e nici o suprapunere de subiecte cu cartulia mea. Daca ar fi fost vreo suprapunere, atunci as fi zis, in cel mai bun caz, “gind la gind cu bucurie”, fiindca am mai trait experienta de a scrie o carte si-apoi sa vad ideea principala intr-un film de Hollywood, turnat ulterior.
Am scris povestirile, constient ca tot ce a fost mai frumos in viata mea si a generatiei mele s-a petrecut in regimul socialist. Asa a vrut pacatosul asta de Kronos. Ne-am petrecut tineretea, incercind sa fentam stupizenia si rigorile unui regim totalitar, privind la capitalism asa cum privim prin ochean la planeta Marte.
Astazi, trec pe linga vectorii noii generatii, care poarta tricouri inscriptionate cu “CCCP” (in traducere, “Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”) si cu barba lui Che Guevara, pe care ei il gasesc foarte sexy, si sper sa nu prind ziua cind tricourile vor fi imprimate cu “PCR” si cu zimbetul lui Ceasca.
Inevitabil, acea zi va veni.
Care este rolul poeziei silnice in a transforma romanele noastre despre comunism in literatura?
In comunism, pentru a putea supravietui, firile inzestrate cu o oarecare sensibilitate erau obligate sa caute si sa gaseasca o poezie in tot ceea ce traiau. Era poetic sa-ti cosi etichete de firme straine pe haine ca sa pari si tu un mic occidental, era poetic sa fii student si sa culegi struguri si porumb sub privirile critice ale taranilor, era poetic sa cuceresti fete la plictisitoarele mitinguri despre pace si progres ale lui Ceasca. Aceasta e “poezia silnica” de care vorbesc. Probabil ca undeva, discret, intr-un cotlon de-al meu, toata acea poezie s-a pastrat intacta, cum se pastreaza o floare presata intre paginile unei carti.
Daca te numesti scriitor si reusesti sa transferi floarea presata in paginile noii carti pe care o scrii, ceea ce rezulta poate sa poarte numele de “literatura”. Daca nu, reusesti cel mult un film documentar – cu mult plastic, silicon si carton – un fel de autoturism marca Trabant, care va pirtii inestetic pe cararile intortocheate ale artei.
“Asta face diferenta”, cum ar zice fotbalistii, cu simplitatea fondului lor de cuvinte.
De ce ar fi comunismul – ca tema literara – mai mult o condamnare decit o alegere pentru scriitorii romani?
Peste timp, buclele cer sa fie cumva inchise, asa ca alesii condeiului care n-au trecut prin comunism ca voda prin loboda trebuie sa isi aranjeze, sa isi puna la punct contabilitatea personala. Acesta-i principalul motiv pentru care tema comunismului este tot mai des abordata la noi. Desi eu continuu sa cred ca, in cazul scriitorului veritabil, tema il alege pe el, nu el alege tema.
Ar mai fi ceva: oricit de demonica si criminala a fost defuncta societate socialista, sau poate tocmai de aceea, subiectele provenite de acolo sint foarte ofertante, sint foarte pe placul muzelor. Nu-i nimic nou sub soare. Nazismul lui Hitler, de pilda, a prefacut Europa intr-un abator, dar opere artistice despre nazism si despre Hitler s-au facut si se vor face “Tot inainte!”, ca sa folosesc deviza organizatiilor de pionieri.