Nici Ilie, nici Iliuta, nici “Marele Blond”, nici “a opta minune a lumii noastre fotbalistice”: apelative familiar-diminutivante sau naiv-hiperbolizante. Asa cum Dobrin a fost Dobrin si Hagi este Hagi, Balaci a fost si ramine Balaci.
Filmul, cu prea multe vorbe si cu prea putine faze de joc, l-am vazut de doua ori. Se simte ca e facut din dragoste si ca incearca sa remitologizeze ceea ce fusese deja, din anii ‘80, mitologizat. Nu era nevoie. As fi preferat un documentar bogat si neutral la modul profesionist in locul acestei biografii romantate, in care citeva secvente fotbalistice puncteaza un lung interviu cu Balaci. Omul spune lucruri interesante; dovedeste o excelenta memorie, umor si o seninatate neverosimila in contextul fracturii si neimplinirii carierei lui. Dar un fotbalist se exprima “plenar” prin jocul lui: si de-acolo trebuie sa-i reconstituim profilul, nu din povesti oltenesti cu Iliuta si din lacrimi – fie ele si sincere – reportericesti. Lacrimile autentice sint ale suporterului.
Datorita lui Balaci, m-am convertit la virsta de sapte ani, renuntind sa mai tin cu Dinamo. De aproape trei decenii sufar cu Universitatea Craiova, facindu-i pe zeci de inteligenti sa ma intrebe: “Dar ce ai tu cu Craiova? Nu esti din Bucuresti?”. Si foarte interesant: intre felul in care mi-l aminteam pe Balaci si felul in care, din secventele de arhiva ale filmului, el renaste ca fotbalist tinar, apare o diferenta considerabila. Din acest punct de vedere filmul este extraordinar. Dincolo de vorbarie, el iti pune sub ochi fragmente din jocul unui fotbalist care este mare prin altceva decit talentul de mingicari al atitor jucatori romani.
Asta imi aminteam eu din Balaci: driblingurile “gratuite”, braziliene, fentele zapacitoare, suturile din afara careului ce cautau si gaseau vinclurile. Iata marele meci cu Italia din aprilie 1983, stadion 23 August, 80.000 de spectatori. Lucescu vs. Bearzot si Moraru, Rednic, Iorgulescu, Stefanescu, Ungureanu, Augustin (Andone), Bölöni, Klein, Balaci, Geolgau (Cirtu), Camataru vs. Zoff, Gentile, Collovati, Scirea, Cabrini, Marini, Tardelli, Antognoni (Dossena), Conti, Rossi, Bettega (Altobelli). Italienii erau atunci campionii mondiali, iar noi nu mai fusesem la un turneu final (european sau mondial) de nu mai tineam minte cind. In meciul de la Florenta atinsesem un eroic 0-0, luptind traditional impotriva atacatorilor imperiali. Acopeream parca numai jumatatea noastra de teren, creind densitati nu la mijloc, nicicum in atac, ci intr-o aparare supraaglomerata, vegheata vultureste de Silviu Lung. Ei bine, in partida decisiva de acasa, in acea seara magica in care Bölöni a inscris unicul gol dintr-o pasa scurta a lui Balaci, acesta din urma a fost pe tot terenul. Cu voie de la Mircea Lucescu: “I-am spus sa faca ce vrea, sa joace unde doreste, pe orice parte, in centru sau in spate”. Dar cine putea sau mai poate sa faca asa ceva, impotriva unei echipe ca Italia?
Balaci putea.