Astfel, s-ar parea ca avem, pe de o parte, niste scriitori nauci care se chinuie sa adune un numar de semne pentru a publica un volum, pe de alta, o categorie de critici ghinionisti care, din pacate, nu s-au nascut in literatura potrivita, neavind posibilitatea sa-si etaleze adevarata lor valoare. Oare-i chiar asa?
Sa luam, pe rind, citeva dintre cele mai frecvente prejudecati. Una ar fi pregatirea superioara a criticilor, care se exprima numai dupa ani de munca in biblioteci. Dupa unii, scriitorul e un fel de lautar, mai mult sau mai putin talentat, iar criticul e cel care-i transcrie partitura, i-o analizeaza si-i vede defectele. Nu putini sint aceia care-i explica scritorului – rar, apasat, pe model “cosorul lui Moceanu” – o serie de teorii si concepte literare. Si nu vad motivatia. Foarte multi scriitori actuali au absolvit aceleasi facultati ca si criticii, citesc la fel de multe carti, cam aceleasi, isi bat capul cu aceleasi “probleme” literare, cu singura diferenta ca ei incearca sa le si puna in practica.
O alta prejudecata e maturitatea superioara a criticilor. Nu am acum o statistica exacta, dar tare ma tem ca media de virsta a “tinerilor” critici e sub cea a “tinerilor” scriitori. Nu stiu prea multi scriitori sub 25 de ani care sa se ia atit de in serios precum unii proaspeti absolventi de Litere scapati la un calculator si la o rubrica de critica. Apoi cred ca cei mai cunoscuti critici sint cam de-aceeasi virsta cu cei mai cunoscuti scriitori. Iar despre maturitatea de atitudine e mai bine sa nu discutam. Citi critici cunoscuti nu scriu despre carti fara sa le citeasca, pe citi dintre ei nu-i poti gasi pe coperta cartii vreunei fatuci care tocmai si-a publicat o placheta de versuri?
In fine, ca sa nu ma lungesc prea mult, cea mai mare prejudecata mi se pare obiectivitatea criticilor. Sa comparam, de exemplu, topurile din ultimii ani facute de critici importanti si vedem nenumarate situatii in care cea mai proasta carte a anului pentru unul e, in acelasi timp, cea mai buna pentru altul. Ok, fiecare cu interpretarea lui, dar, obiectiv vorbind, cum e posibil asa ceva? Pentru citi dintre criticii actuali datul la gioale nu a devenit o proba de forta in afirmarea personala?
Inchei, precizind ca n-am frustrari legate de receptarea mea ca scriitor (ba chiar ma recunosc putin supraevaluat, uneori mai in centrul atentiei decit imi doresc), dar nu pot fi de acord cu ideea ca scriitorii n-au voie sa-si dea cu parerea despre criticii literari, atita vreme cit destelenim impreuna, a la Ilf si Petrov, acelasi ogor al literaturii.