– Fragment –
Paul ar fi preferat sa treaca neobservat si probabil ca ar fi reusit, fiindca afara se intunecase zdravan, iar luminile de pe terasa erau destul de chioare, numai ca a fost nevoit sa mearga la toaleta. Cum toaleta restaurantului Pogor era inauntru, atunci cind s-a intors, a fost luminat in plin de becul de deasupra intrarii, iar privirea lui Schimnicu s-a oprit asupra lui.
— A, ia te uita cine a rasarit printre noi! Buna, tinere! exclama el.
— Buna seara, zise cuminte Paul, apropiindu-se incet, cu oarecare teama, de cei patru barbati asezati la masa din colt, sub umbrela larga si de-acum inutila.
Simtea aproape fizic raceala cu care il priveau cei patru.
— Il cunoasteti? se intoarse redactorul-sef spre tovarasii lui, zimbind excesiv de larg. E… hm, e o tinara speranta a literelor iesene. Paul Gaitan, nu? se intoarse el spre tinar.
— Da, da, aproba repede Paul.
— E bursierul domnului Dunkelman, explica Schimnicu, apasind pe numele americanului sau ce-o fi fost el.
— Al Fundatiei pentru Arte Dunkelman, interveni Paul.
— Ma rog, al fundatiei, da. Bineinteles ca al fundatiei! se corecta Schimnicu. Iar ei sint… dar cred ca ii cunosti, nu?
— A, da… da, bineinteles, sovai tinarul.
— Dinsul e Vintila Armeanu. Sigur l-ai citit. E redactor-sef adjunct la noi, la Gazeta culturala.
— In primul rind poet! il corecta cel numit. Poet si eseist. Ma bucur sa te cunosc, tinere, zise el.
Ii intinse mina lui Paul, ridicindu-se pe jumatate de pe scaun, cu un zimbet larg pe fata lui de cal, lunga si galbuie. Paul ii strinse mina si i-o simti rece si umeda.
Sigur ca nu-l citise pe Armeanu. Il stia insa: il mai intilnise de citeva ori la niste lansari de carte la care se nimerise in studentie – invariabil, la carti de poezie. Armeanu era elogios in prezentari si totusi stia sa para echilibrat. Zimbea si lauda cu vorbe alese, dar nu se angaja niciodata in evaluari si ierarhizari clare, iar Paul il suspecta ca stie foarte bine cite parale fac poetii apreciati de el. Mai observase si ca Armeanu se nimerea adesea sa prezinte carti ale unor notabilitati ale orasului. Asta era inca una din caracteristicile Iasiului si spunea multe despre importanta pe care o avea scrisul – si mai ales poezia – in mentalul colectiv al locului: aproape toti consilierii locali scriau versuri, din cind in cind mai rasarea cite un om de afaceri sau un deputat cu vreo placheta de creatii lirice pline de sensibilitate, iar primarul orasului, un personaj exotic, care isi infiintase un partid propriu, cu iz regional, Partidul Moldovenilor, publica eseuri pretioase si scrisese chiar si un roman, cu care devenise membru al Uniunii Scriitorilor. Asta era Iasiul si, cu toate ca era mereu ispitit sa-i ia peste picior pe barzii plini de doruri si patimi din Consiliul Local, care sufereau din iubire eterata in timp ce transpirau sub zeci de kilograme de grasime functionareasca, Paul intelegea ca si asta facea ca aici sa fie un loc bun pentru scriitori. Aici oamenii de litere mai pastrau ceva din aura profetica de odinioara. In Banatul lui natal asa ceva n-ar fi fost posibil.
Ii strinse, asadar, mina lui Vintila Armeanu si se uita o clipa drept in ochii lui ciudati, de un albastru spalacit, cu o taietura oblica, mongoloida, a pleoapelor. Cum Armeanu era un lungan slab si blond, ochii aceia asiatici distonau puternic cu restul infatisarii sale de ascet nordic.
— Pe domnul Ioan Laur il stii cu siguranta! continua prezentarile Schimnicu, aratind spre un alt comesean, brunet si rotofei, cu o fata rotunda si o mustata neagra, scurta si deasa.
(— Ei, fratele meu, ce greu trebuie sa-ti fi fost! exclama Costica. Asta-i nebunul cu complotul impotriva lui Eminescu! Nu ti-a impuiat capul cu conspiratia francmasonilor?
— A, da! rise Paul. A zis ceva. Cica a descoperit ceva nou, o chestie numerologica… nu stiu, nu pot sa-ti spun ce, ca n-am priceput nimic. Da’ era sigur ca Eminescu stia de complotul impotriva lui. Care complot? am intrebat. Cum, n-am aflat? Atunci cind l-au inchis la azil. Era ceva cu niste numere masonice pe care le-a spus Eminescu dupa ce l-a lovit nebunul ala cu piatra in cap. Cu patrus‘opt de riuri, patrus‘opt de mosii, patrus‘opt de case, patrus‘opt de milioane. Patrus‘opt e un numar masonic. Asta dovedea ca Eminescu nu era nebun si ca voia de fapt sa explice o chestie. Avea si o societate secreta – el, Eminescu. Muntii Carpati, parca asa a zis. Si urma sa elibereze Bucovina de sub Imperiul Austro-Ungar, asa ca Franz Josef a facut un tratat cu regele Carol Intiiul, si-a trimis politia secreta sa-l elimine si a conspirat cu Maiorescu prin Mite Kremnitz… Dar cum n-a putut sa-l omoare, a reusit macar sa-l bage la azil! Pricepi? Da’ las’ c-o sa citesti tu si singur. Laur isi publica studiul in Gazeta.
— Un cacat, facu o evaluare rapida Costica. Ei, vezi? Astia-s.)
— Iar el e domnul Bibi, cel mai simpatic poet in viata din intreaga Romanie! incheie Schimnicu prezentarile, aratind inspre al patrulea individ de la masa, un barbat gras, cu falci rotunjite si parul rar.
— Bibi, spuse calm acesta si, fara sa se ridice, ii intinse o mina grasuta de la un metru de Paul.
Bibi prefera sa fie numit cu diminutivul acesta convivial si se ferea sa-si foloseasca numele intreg, Mihai Bicoi, care stirnea mereu comentarii rautacioase si jocuri de cuvinte imature. Paul isi aminti ca Ovidiu ii zicea Monocoi, desi vorbea despre el cu simpatie.
— Domnul Bibi e si el un poet important al Iasiului, incepu sa-i explice blondul Armeanu. Numai ca semneaza cu pseudonim, stii?
— Da, stiu, zise repede Paul. Mihai Nemteanu. Am vazut.
Domnul Bibi, care avea vreo cincizeci de ani si peste o suta de kilograme, ridica spre el o privire recunoscatoare.
— Da’ ia un loc si mataluta aicea, linga noi, ii zise el. Nu? intoarse apoi capul spre Schimnicu.
— Da, da, sigur! aproba redactorul-sef al Gazetei culturale. E bine sa stam putin de vorba, sa ne cunoastem mai bine…
Paul s-a asezat.
— Noi am incercat dintotdeauna sa promovam tinerele talente, incepu Schimnicu. Dumneata n-ai de unde sa stii, fiindca ai venit din Ardeal…
— Din Banat.
— Ardeal, Banat, tot un drac! Noi avem un cenaclu aici. Ai aflat, nu? Ai vazut si citi tineri am publicat in Gazeta culturala. Poeti foarte buni, talente de mare viitor. Prozatorii sint mai putini, ca intotdeauna, dar ai vazut ca avem citiva tineri valorosi, asa ca dumneata. Nu cerem altceva decit un anumit… un oarecare…
— Un anumit nivel de decenta, domnule! sari domnul Bibi. Nu poti sa-i publici pe toti care te injura prin alte reviste!
— Ei, nu, nu chiar asa! il potoli cu o voce onctuoasa Armeanu. E dreptul fiecaruia sa injure, sa laude, cum crede el de cuviinta.
— Dar sa o faca fundamentat, interveni cu gravitate Schimnicu.
— Exact! Sa fie totul fundamentat.
— Stai intr-un spatiu sacru, tinere! interveni Ioan Laur. Poate ca nu iti dai seama acum, dar aici, exact aici, au citit si au creat marile genii ale scrisului romanesc. Eminescu, Creanga, Caragiale, Maiorescu si atitia si atitia altii, pricepi matale?
Istoricul conspiratiilor anti-Eminescu parea suparat. Paul dadu din cap impaciuitor, desi avea anumite indoieli. Era putin probabil ca marile genii ale scrisului romanesc sa fi creat chiar aici, linga zidul imprejmuitor al curtii. Doar ca nu putea sa-i spuna asta lui Laur, desi avea o pofta nebuna s-o faca. Indivizii din fata lui se simteau, pesemne, un fel de continuatori ai marilor scriitori din secolul al nouasprezecelea. Le preluasera domeniul ca pe o feuda si credeau ca, odata cu el, preluasera si harul lor creator.
— Ai terminat Literele, nu-i asa, domnule Gaitan? intreba deodata Vintila Armeanu.
— Da, Literele. Filologia.
— Si ce scrii? Proza?
— Da, proza. Pentru asta am primit bursa. E de proza.
— Dar critica nu scrii? interveni Schimnicu. Recenzii, cronici literare.
— Nu, n-am scris niciodata, se apara Paul.
— Ei, dar daca ai absolvit Literele, sigur ca poti sa scrii! Doar te pricepi la literatura, asa-i? Eu am incredere in dumneata.
Si in Dunkelman, se gindi Paul. Dar incepea sa-si dea seama unde bate poetul redactor. Si, intr-adevar,
— Uite, tinere Paul, incepu Schimnicu. Eu sint primul care m-as bucura daca ai dori sa colaborezi cu noi. Cum ti-am zis, noi la Gazeta culturala ne straduim din toate puterile sa promovam tinerii, fiindca ei sint viitorul culturii romane, asa-i?
Cum ar fi putut sa-l contrazica?
— Am fi putut s-o facem mai de multisor daca dumneata nu ne-ai fi ocolit… ma rog, nu conteaza acum, continua Schimnicu. Nu esti de-al locului si n-aveai de unde sa stii. Uite, eu vreau sa-ti propun – si colegii mei, aici de fata, sint sigur ca gindesc la fel –, vreau sa-ti propun sa incerci sa faci la noi cronica literara. Talent evident ca ai, cunostinte ai capatat la facultate…
— Ia-o ca pe ceva nou, prelua stafeta Armeanu. Ca pe o provocare.
— Eu as prefera… se bilbii Paul, as prefera sa va dau o povestire. Povestiri am.
— Da, sigur, si povestire, si povestire. Dar in numarul nou avem deja o proza a lui Argatu. Tot absolvent de Litere, ca si dumneata. Il stii, nu?
— Argatu Doi, mirii Paul.
— Cum? sari Schimnicu, incruntindu-si sprincenele stufoase.
— Argatu… Doru, se replie rapid Paul. Da, il stiu.
— Argatu Tudor! il corecta Schimnicu. Vezi, tinere, daca nici voi intre voi nu va cunoasteti… Nu e bine, nu e bine!
Argatu Doi era asistent universitar la Facultatea de Litere. Costica fusese coleg de an cu el si stiuse din primul an de studii – cum stia toata facultatea – ca tinarul urma sa ramina asistent la catedra lui taica-sau, profesorul Argatu, adica Argatu Unu, cum il numeau inca de pe atunci cei doi prieteni.
— Tudor Argatu, repeta Schimnicu. Are o proza experimentala foarte buna. Ceva postmodern, asa. Seara pe Siret, mi se pare, nu, Vintila? Seara pe Siret. Sigur, mai are de invatat, ca e tinar si nu trebuie sa se grabeasca, dar are mina de prozator.
— Are, da! aproba domnul Bibi. Are sigur. Stii, baiete, si mie mi-a spus odata cineva ca am mina de prozator!
Clipi smechereste din ochi catre tovarasii sai, care, evident, stiau povestea.
— Da? se mira Paul.
— Da. Si nu oricine. Marin Preda insusi! A fost aici acum vreo douazeci de ani… da, mai bine de douazeci, cind am publicat eu Merele din luna. Al doilea volum. Tin minte ca am stat toata noaptea la masa cu el, cu Armeanu si Schimnicu jos in pivnita la Bolta Rece…
Paul ofta. Schimnicu si Armeanu priveau impasibili, cu fete ca de piatra.
— Parca era si raposatul Ilie, Dumnezeu sa-l ierte. Si eu i-am recitat niste versuri si i-am facut cadou volumul. L-a luat si mi-a multumit. Dupa aia ne-am luat cu paharelele, stii matale, ca intre scriitori, si eu i-am povestit de una, de alta, i-am zis niste aventuri de-ale mele de viata, si stii ce mi-a spus la un moment dat marele Preda? “Batrine, tu prozator trebuie sa te faci, nu poet! Ai stofa de prozator! Lasa naibii poezia si apuca-te de proza! Asa sa faci! “ Si m-a pupat pe obraz. Chiar Marin Preda, intelegi? M-a pupat uite-aici, pe obraz!
— Si v-ati apucat de proza? intreba naiv Paul, gindindu-se ca, probabil, Marin Preda, in parsivenia lui, voise sa-l indemne sa renunte la poezie.
— Da’ ce, poti lasa patima asta a versurilor? exclama domnul Bibi, inaltind glasul lui gros peste vacarmul din jur. Poezia te arde, e flacara vie. Nu poti scapa asa de ea!
Paul inghiti un nod.
— Da’ nu gustam si noi ceva, Iuliane? schimba brusc tonul Bibi. O ma’liguta cu brinza, o plachie de peste, o cefusoara de porc?
Si plescai din buze.
— Comanda tu, Bibi, il incuraja Schimnicu. Noi mai luam o bere, nu? Tinere, dumneata poftesti ceva?
— Iau si eu o bere, decise Paul. La halba.
In minutele urmatoare, in timp ce Bibi astepta mincarea, Schimnicu isi relua asaltul asupra lui Paul. Ii explica grav ca nu proza tinara e deficitara in Romania si mai ales in Iasi (adica ii aveau pe Pahoanta si pe Argatu Doi), ci critica tinara. Era mare nevoie de critici tineri, competenti si obiectivi. Si, ca sa ii arate cita incredere avea in el, Schimnicu ii propunea sa incerce sa scrie o recenzie la ultimul lui volum de versuri, Cel care poarta crucea poeziei.
(— A, ala! hohoti Costica. La el trebuia sa scrii o cronica? O stii pe-a lui Ovidiu?
Da, o stia. Ovidiu o publicase nu demult intr-o alta revista ieseana – in Convorbiri literare. Era o recenzie devastatoare, scrisa cu un umor cinic si intitulata Cel care pune cruce poeziei. Paul risese citind-o ca la o schita de Ilf si Petrov.
— Iti dai seama! aproba el. Ce-as fi putut scrie eu dupa asta? Probabil ca mi-ar fi iesit ceva cam la fel.
— Te belea Schimnicu, sa stii! rise Costica.
— Garantat. Dar Armeanu mi s-a parut in regula, continua Paul. Si nici nu-i un poet chiar asa de prost. Cel putin asa zicea Ovidiu.
— Ai grija! Mare grija! il avertiza Costica. Armeanu e ciine din ala mic, care te musca pe la spate. Mi-a povestit mie un tovaras care mai merge pe la cenaclu la Gazeta cum vorbea odata cu Schimnicu de… cred ca tocmai de Ovidiu. Sau de altcineva, nu stiu, dar zicea Armeanu de ala ca da, sigur, e destept, e citit, are calitati… numai laude. E drept, zicea el dupa aia, nu se prea omoara dupa noi, optzecistii din Iasi. A, nu, sigur, ii apreciaza, mai ales pe Danilov, pe Antonesei, ii apreciaza si pe altii, chiar i-a laudat, dar i-a si ras pe altii… Si asa, incet-incet, ajunge sa-i spuna lui Schimnicu ca ala, Ovidiu sau cine o fi fost, e de parere ca poezia lui e de cacat. Ca mai bine s-ar lasa de scris. Dar, sigur, zice dupa aia Armeanu, asta-i ceva subiectiv, fiecare are gustul lui, unora le place una, altora le place alta, dupa afinitati, mai ales cind e vorba de oameni inteligenti, ca inteligent e ala, zice Armeanu… Pricepi? Asa face. Zimbeste, e dragut cu tine, cu mine, cu toti, dar nu stii niciodata ce-i sopteste la ureche unuia sau altuia despre tine. Si se descurca. Se invirte.
— Am vazut, ofta Paul.
— Bine c-ai vazut! Iti mai iau o tigara.
— Ia, ia linistit!
Dupa o clipa Paul adauga, usor nesigur:
— De Monocoi sa stii ca mi-a placut.
— Bibi e de treaba, aproba Costica. Poet prost, dar de treaba.)
Pina la urma Paul reusi sa se eschiveze si sa scape de recenzia pe care Schimnicu voia sa i-o puna in circa. Isi dadu seama ca il nemultumea pe poetul cu crucea, dar si ca acesta era dispus sa treaca peste indaratnicia lui. Banuia si de ce.
— Vedeti, eu trebuie sa lucrez la ce mi-a spus domnul Dunkelman. El zicea ca e o bursa pentru proza. Trebuie sa ma concentrez pe proza. Asa zicea domnul Dunkelman.
— Asa, asa, sisii Schimnicu. Daca zice domnu’ Dunkelman…
— El m-a si incurajat sa colaborez cu revista dumneavoastra, continua Paul.
— Si bine a facut! plescai de linga el, printre inghitituri, domnul Bibi.
— Da, da, stiu c-asa a zis, replica sec Schimnicu. Bine, bine. Treci miine sau poimiine pe la Mariana si lasa-i ce vrei tu.
Paul dadu din cap si ridica halba de bere, incercind sa-si ascunda usurarea. Cind inghiti, simti deodata cum cineva respira precipitat la piciorul lui. Intoarse capul speriat si vazu un ciine mare, latos si murdar, care se strecurase pe terasa de la Casa Pogor si acum se plasase intre el si domnul Bibi, cu ochii atintiti la grasanul care infuleca o ceafa de porc cu cartofi prajiti si salata. Domnul Bibi intoarse si el capul spre ciine, dar nu se sperie.
— Ia te uita la el, nacajitu’! exclama el pe un ton duios. Ti-o fi foame!
Auzindu-i glasul, ciinele incepu sa dea din coada lui flenduroasa si sa plescaie din limba, aratind din toate puterile ca da, ii era foame.
— Usuieste-l dracului de-aici! exclama Armeanu, tragindu-si scaunul mai in spate.
— Ei, Vintila, lasa-l, bre, ca-i suflet si el! zise Bicoi, apoi isi cerceta repede farfuria.
Alese o bucata de carne cu zgirci, o prinse intre degete si i-o arunca potaii, care o hapai din zbor. Incintat, poetul cel gras ii mai arunca artistic citiva cartofi prajiti, pe care ciinele ii prinse in acelasi fel, iar la urma de tot un os groscior.
— Gata, ma! i se adresa el ciinelui, care inca mai astepta, de-acum increzator in steaua lui norocoasa. Gata. Du-te de-aici! zise taios.
CARTEA
Dupa ani de emigratie americana, Marius vine in Romania intr-o vizita de afaceri. Dar nu doar atit. Ca dovada, si-a adus cu el un Chevrolet Corvette rosu, unul din visele materializate ale adolescentei lui. Ceea ce nu stie inca este ca in fosta lui tara nu-l asteapta doar amintirile luminoase si placerea de a-si etala prosperitatea si succesul american, ci si umbrele trecutului.
Noapte buna, copii! este un periplu in timp si spatiu prin partea intunecata a Los Angeles-ului, prin jocurile nu intotdeauna simple si vesele ale copilariei din satul banatean al bunicilor, printr-un alt sat, din Moldova, unde se cer incheiate socoteli vechi, prin lumea literara a Iasiului, in care incearca sa supravietuiasca unul dintre tovarasii de demult ai lui Marius, ultimul ramas in tara. Iar in virtejul de intimplari cind tragice, cind comice, apar citeodata lucruri neintelese si infricosatoare.
La inceputul acestei istorii erau patru – patru copii care visasera sa ajunga Dincolo. Ca noi toti, o intreaga generatie care am tinjit si mai tinjim inca dupa Tarimul Fagaduintei.
AUTORUL
Radu Pavel Gheo (Pavel Gheorghita RADU, n. 03.10. 1969, Oravita) este redactor de carte si traducator la Editura Polirom si redactor la revista “Orizont”.
Texte de Radu Pavel Gheo au aparut in “Timpul”, “Dilema (veche)”, “22”, “Orizont”, “Romania literara”, “Observator cultural”, “Lettre Internationale”, “Amphion”, “Korunk”, “Á Het, Wienzeile” (Viena), “Dialogi” (Maribor), “Sarajevo Notebooks” (Sarajevo), “Libertatea” (Novi Sad), “Au Sud de l’Est” (Paris, Franta), “Lampa” (Varsovia), “Cultures d’Europe Centrale” (Paris, Franta) etc.
A publicat urmatoarele volume: Valea Cerului Senin, Athena, 1997 (proza scurta); Despre science fiction, Omnibooks, 2001 – Tritonic, 2007 (studii literare); Adio, adio, patria mea, cu i din i, cu a din a, Polirom (2003; 2004); Romanii e destepti, Polirom (2004; 2005); Fairia – o lume indepartata, Polirom, 2004 (roman); DEX-ul si sexul, Polirom, 2005 (publicistica); Radu Pavel Gheo, Dan Lungu (coord.) – Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, Polirom, 2008 (antologie de eseuri), Numele mierlei, Polirom, 2008 (proza scurta).
Radu Pavel Gheo fost inclus in mai multe antologii de proza si studii eseistice. A tradus din limba engleza douazeci de volume (in mare parte proza, dar si studii umaniste, filosofie etc.).
A scris o piesa de teatru, Hold-YP Akbar sau Toti in America, pusa in scena de Teatrul National din Timisoara in stagiunile 2007-2008 si 2008-2009.
Printre premiile literare obtinute se numara: premiul Asociatiei Scriitorilor din Timisoara pentru Adio, adio, patria mea, cu i din i, cu a din a (2003); premiul “Pro-Cultura Timisiensis” acordat de Consiliul Judetean Timis (2005); premiul Asociatiei Scriitorilor din Timisoara volumul DEX-ul si sexul, (2005); diploma de excelenta in domeniul cultural, acordata de Primaria
Timisoara (2007); premiul “Andrei Bantas“ pentru traducere (Ernest Hemingway, Batrinul si marea – 2008).
In 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar in 2005 membru in PEN Club Romania.