De altfel chiar asta isi propusesera sa faca si in ziua in care incepe romanul, doar ca de data asta, undeva la mare, altfel spus, sa petreaca un weekend prelungit pe terasele litoralului dobrogean inainte de a se face octombrie. Doar ca, din nefericire, Loganul lui Mircica se strica si cei trei sfirsesc la obisnuita bodega unde au masa lor rezervata. De aici, seara tirziu, Vali se intoarce spre casa, destul de abatut, contemplind atit Bucurestiul la ceas de noapte, cit si propria-i viata, trista, “anesteziata” ca si orasul pe care il cutreiera. Doar ca, fara sa stie inca, seara aceea nu avea sa fie ca toate celelalte. Inaintind agale pe strazi, Vali observa o fata cum se izbeste repetat cu umarul intr-un perete. Faptul ca se izbeste intr-un perete, din care a inceput de-acum sa cada tencuiala, il observa mai exact cind se apropie de ea, intrigat de prezenta si gesturile ei bizare. Dupa ceva vreme, timp in care tinara femeie nu coopereaza, manifestind toate simptomele unei transe profunde, Vali afla ca o cheama Ramona si ca, spre surprinderea lui, tocmai a comis o crima. Si dupa ce o ia in garsoniera lui ultracentrala, dupa ce beau mai mult de un whisky, dupa ce fumeaza si maninca, se saruta, dorm si Vali ii bandajeaza mina insingerata, Ramona persista cu povestea ei ca a omorit o femeie. Drept pentru care, barbatul se hotaraste sa vada asta cu ochii lui. N-ar fi trebuit s-o faca. Ar fi trebuit sa ramina acolo, in garsoniera lui confortabila, cu, dar si mai bine, fara Ramona, pe care, daca nu ar fi avut o viata atit de plictisitoare, cu siguranta ca nici n-ar fi observat-o, pedepsindu-si umarul in noapte. Insa el s-a dus. A luat un taxi, a luat-o cu el si pe Ramona, si s-a dus in strada Domenii nr. 76. Si cind, dupa un timp, a iesit din casa, Ramona disparuse.
Cine a fost adevaratul tartor?
Impartit in trei capitole, din care doua sint epistolare, iar pe primul vi l-am povestit eu, romanul Anei Maria Sandu este o pledoarie facuta imaginatiei, puterii acesteia, dar si un avertisment implicit legat de ce se poate intimpla cind fictiunea se suprapune cu realitatea. Ceea ce aflam din lunga scrisoare a Ramonei adresata din Penitenciar lui Vali sint tocmai povestea si legatura ei cu Veronica Manea, o doamna respectabila (la prima vedere), singura, si care, din dorinta de a avea pe cineva care sa-i tina de urit, o ia pe Ramona in gazda. La prima vedere, gestul pare nobil si reciproc avantajos. Doamna Manea obtine o interlocutoare, Ramona – o casa unde sa stea. Insa, pe zi ce trece, casa devine o inchisoare din ce in ce mai bine pazita, iar doamna Manea, tartorul ei, pe atit de tiranic, pe cit este de vorbaret. Asemenea unui paianjen ce-si tese plasa in jurul victimei, Doamna Manea porneste sa teasa o plasa a fictiunii in care victima, hipnotizata de povestea femeii, se lasa prinsa de bunavoie. Avem aici o inversare a rolurilor din povestea Seherezadei, in care, de data aceasta, nu povestitorul este victima, ci tocmai cea care o asculta. Doamna Manea isi poarta interlocutoarea pe covorul fermecat al fictiunii din Bucuresti la Paris si de la Paris la Saint-Tropez si de acolo la Lisabona, fara sa se miste nici un centimetru din fotoliul ei preferat. De fapt, la acest moment, victima ei chiar nu se mai poate misca, fiind legata cu sfoara de miini si de picioare si obligata sa asculte. Mai mult, pe masura ce povesteste, doamna Manea intinereste in timp ce oasele Ramonei imbatrinesc. Naratiunea capata accente vampiristice, secatuind-o de energie pe tinara Ramona, a carei identitate reala se subtiaza pe masura ce corpul ei fictional devine din ce in ce mai substantial. Daca am fi fost intr-un roman de Eliade, personajele ar fi iesit din timp, continuind sa existe intr-o lume paralela, dominate de legi misterioase. Si intr-un fel poate chiar ies, daca sintem dispusi sa acceptam ca fictiunea e o iesire dintr-un anumit timp si o intrare in altul. Ritmul a alert, locatiile selecte sint populate cu personaje pe masura, dintre care se detaseaza figura princiara a Marthei Bibescu.
Nici sfirsitul nu lasa de dorit, ultimul capitol aducindu-ne cu picioarele pe pamint. Vali ii raspunde Ramonei, sfatuind-o sa-si caute un avocat bun, oferindu-se chiar s-o ajute, desi recunoaste ca n-are capacitatea sa inteleaga pina la capat mintea femeilor. Mai mult, Dudu, prietenul lui, mentionat de Vali in scrisoare, “cu mintea lui de absolvent de Informatica, m-a intrebat daca as baga mina in foc ca varianta ta de poveste e cea adevarata”. Avem aici, pe de o parte, o aluzie fina la incapacitatea anumitor minti de a se lasa prinse de fantezie si, implicit, de a gusta din minunatul tort al fictiunii, dar pe de alta parte, intrebarea nu e fara legitimitate. Pina la urma, desi pretinde ca reda povestea doamnei Manea, o poveste in care au loc mai multe omoruri si tentative de omor, singura varianta a povestirii-confesiune ii apartine Ramonei. Doamna Manea, asemenea tuturor stafiilor care i-au populat naratiunea, e acum moarta si nu se mai poate apara. Deci cine a fost adevaratul tartor? Romanul, ca orice fictiune de calitate, nu ne ofera raspunsuri finale, dar ni le sugereaza.
Ana Maria Sandu, Omoara-ma!,
colectia “Ego. Proza”,
Editura Polirom, 2010, 29.95 lei
Galerie foto
