Radu Beligan imi povestea ca a picat cind a dat la Institut. Ajuns seara acasa, i-a scris o scrisoare Luciei Sturdza Bulandra, in urma careia a fost chemat a doua zi sa dea o noua proba si, astfel, s-a vazut student in anul I. Ce-l poate face pe un tinar sa-si doreasca atit de mult sa devina actor?
Nu cred ca am lucruri mai frumoase de povestit decit cele pe care le stiu de la Radu Beligan! Te astepti de la el la o chestie de felul asta. E complicat de spus, dar imi pare foarte bine ca ai amintit de el, pentru ca Beligan a fost unul dintre motivele pentru care am vrut sa fac teatru. El se cunostea foarte bine de aici, din Iasi, cu un frate de-al mamei, Titi Piriu, care ulterior a ajuns cintaret la Opereta. El a plecat de aici fara sa faca vreun fel de pregatire, era un tenor foarte bun, intrase in trupa lui Constantin Tanase si, dupa ce i s-a intimplat lui Tanase, a fost scos. Dupa aceea, a trecut la Teatrul Armatei. El a tinut foarte mult la mine. Mi-a facut cadou o bicicleta, cind eram mic. O bicicleta nemteasca, Mifa! Prima bicicleta din satul Lungani! Si toti ma intrebau: “Ma Sergiu, da’ cum o cotigiesti? Ia si vad! “. Dar de unde vine chemarea asta, nu stiu ce sa spun. Poate si de la tatal meu, care era preot si cinta foarte frumos: era considerat unul dintre preotii pe care lumea dorea sa-i auda cintind. A avut un har, dar a fost un popa sarac. In general, sint oameni care stiu sa administreze banii, dar tata n-a stiut niciodata. Nu ca n-ar fi fost gospodar, dar nu trageau banii la el. El a primit o lovitura foarte dura: a vrut toata viata lui sa fie militar, motiv pentru care in toate pozele apare cu ofiteri sau soldati. Si cind trebuia sa fie fotografiat, tata le lua sapca si si-o punea pe cap. El a fost inscris aici la Seminarul Teologic si ii placea sa se duca cu un frate de-al lui la toate petrecerile astea unde, bineinteles, cinta. Motiv pentru care a plecat din Seminar si, pentru ca parintii lui erau dintr-o familie cu pozitie politica si administrativa, a fost adus acasa cu soldatul din post in post, ca sa simta “magaria” si sa fie pus la punct. A fost introdus iarasi la Seminar, taica-su vrind neaparat sa-l faca popa. Suferinta asta a fost si mai mare cind, fericit ca se casatoreste, nu si-a mai terminat facultatea si a plecat ca proaspat popa in Basarabia, el fiind originar din Iasi. Tata era un preot care credea in chestia asta, nu a fost un smecher.
Bunicii dvs. fiind tot ieseni…
Da. Tatal mamei era ofiterul starii civile din Iasi, iar bunicul de pe tata, cel care a infiintat primele formatiuni agrare, un fel de asociatii taranesti libere. Si el era din Lungani, de linga Tirgu Frumos. Tatalui i s-a dat parohia Marculesti, judetul Soroca, unde era un important centru militar – Floresti. Eu nu tin minte foarte multe de acolo: eu “dormeam” atunci. Fotografiile cu cascheta militareasca pe cap din perioada aia erau. Dupa aceea, a venit marea lovitura: a trebuit sa plecam de acolo, in refugiu. Si am plecat chiar cu ultimul tren. Ne-am intors aici, in Lungani, un sat de oameni saraci si nenorociti. Un loc unde e tristete mare de tot. Tata n-a avut noroc la bani: de foarte multe ori trebuia sa ii inmorminteze pe oameni care nu aveau nimic. A incercat niste veniri catre Iasi, dar nu s-a putut. A venit in sfirsit, cind a renuntat la casa de acolo.
Tatal dvs. nu si-ar fi dorit sa fiti preot sau militar?
Nu, asta era nebunia lui de tinerete. Sora mamei era casatorita cu George Popovici, care era considerat cel mai bun actor al Iasului. Din pacate, fata de gindurile mele de a fi actor, el a fost destul de rece. Nu pentru ca nu avea incredere in mine, dar nu a vrut sa intervina pentru mine cind am dat la Institut.
Asta e o reactie pe care multi parinti au avut-o fata de copiii lor: stiu ca si dvs. ati reactionat la fel cind fiica dvs., Catinca, a vrut sa se apuce de actorie…
Este o meserie minunata, dar e o meserie tare nesigura. In momentul in care te pui in pozitia unui tata, vrei sa-i asiguri copilului tau un lucru banos, sigur, ca sa aiba o viata frumoasa, linistita, cu de toate. Dar actoria asta este o haituiala permanenta.
Este o vorba foarte frumoasa a unei colege de-a dvs.: “Teatrul doare intotdeauna”.
Da! Da! Da, pentru ca sint foarte putini actori care stiu de la-nceput ca vor face chestia asta si vor fi foarte buni. Toti pornesc cu un vis pe care vor sa si-l implineasca, dar nu se stie cum va fi visul asta. Ti se cere foarte multa munca, multa seriozitate. Am simtit chestia asta si cu studentii mei: pina la un punct lucrurile sint placute, dar dupa aceea trebuie sa stii sa renunti la niste porniri pe care le-ai vrea rezolvate tinereste. Si nu pentru ca nu se poate, dar nimeni nu-ti garanteaza ca vei reusi. Sint multe chemari pe care le ai si pe care nu stii daca le vei face. Insa, daca iti bagi in cap ca le vei face, le faci! E ceea ce-am facut eu. N-a fost asa o binecuvintare, nu e ca atunci cind deschizi un sipet in care se afla o lume minunata. Pentru actorie iti trebuie foarte mult angajament si o viata destul de haituita, chiar atunci cind merge bine. Nu poti sa ai intotdeauna ceea ce vrei. E ca in orice meserie, trebuie sa-ti mai si zica cineva: “Vino linga mine!”.
Dvs. vi s-a dat ocazia sa vi se spuna: “Vino linga mine!”?
Numai in distributii, dar ca pozitie in teatru, niciodata. Nu pot sa spun ca am suferit, pot sa spun ca am avut noroc, ca am muncit foarte mult, cu rautate fata de mine. Nu totdeauna cineva vine sa-ti zica: “Ma, tu vii linga mine! “. Desi am fost preferat de niste oameni, la un moment dat, sa fac roluri foarte bune, de cele mai multe ori cind mi-am dorit ceva, nu mi s-a indeplinit dorinta. Cind mi s-a dat posibilitatea sa cer lucrul asta, am facut-o. Si atunci am cerut, de exemplu, sa fie fiica-mea linga mine in spectacol. Sigur ca au fost niste miriieli, dar am zis: “Ma, incearc-o, te rog frumos! Si daca vezi ca nu e buna, n-o vreau nici eu!” . Dupa aceea, mi-a dat regizorul dreptate.
Ce e mai greu: sa fii tata sau partenerul de scena al fiicei?
N-as putea sa spun. Eu as fi vrut sa faca niste roluri pe care nu le-a facut. Dar niciodata nu m-am dus sa ii zic regizorului lucrul asta. Meseria noastra e ciudata. E ciudata, pentru ca nu poti cintari, pentru o distributie, oamenii asa cum ai vrea tu. Sint cerute niste roluri de alti oameni. Sigur, ca profesor i-am pus sa aleaga, dar cind am vazut ca e mai bun altcineva, am zis: “Nu, el e mai bun!”.
E o meserie plina de orgolii.
Da, si de orgolii si e foarte dificila.
Apropo: povesteati mai demult ca unchiul dvs., actorul George Popovici, v-a dat doua sfaturi cind ati ajuns actor la Teatrul National din Iasi. Primul era: “Tine-te departe de cirdasii”, iar al doilea: “Sa nu te legi de colegele mai tinere”.
Eu am avut discutii cu el de-abia dupa ce am intrat. Inainte nu a vrut sa discute cu mine. Oricine ar spune ca era un om rau, dar el doar nu a vrut sa se bage, sa imi puna pile. Toti colegii lui erau la Bucuresti, la Institut. Ce era sa spuna? “Mai, Costache Antoniu, vezi ca e nepotu-miu acolo, vezi ce faci cu el! “. Nici atita n-a spus. M-am si pregatit pentru facultate cu altcineva, cu Valeriu Burlacu, actor aici la Iasi. Dar ai inteles altceva: el nu mi-a zis sa nu ma bag in cirdasii, mi-a spus: “Sa nu vrei sa fii sef! Ce-i tenteaza pe actori e sa fie directori”.
De ce, pentru ca un actor bun trebuie sa se dedice doar actoriei?
Da! Mi-a spus ca sint un actor bun si sa nu accept niciodata sa fiu sef. De asta si atunci cind s-a pus problema sa fiu seful de sindicat, m-am dus la director si l-am rugat sa nu ma puna.
Dupa ce ati absolvit la Bucuresti, ati facut o “halta” la Botosani. Cum ati plecat de la teatrul din Botosani catre Iasi?
Eram intr-un turneu, si urma sa jucam la Tirgu Frumos. Eu voiam sa vin la Iasi, iar directorul Gramada le-a spus unor oameni sa vina sa ma vada jucind: “Ia veniti, ma, sa vedeti ce e cu nepotul lui Gica! “. Valeriu Burlacu a ajuns acolo, alaturi de alti vreo patru, cu o motocicleta cumparata din Uniunea Sovietica. Eu n-am stiut de ce aparusera acolo. M-au vazut si au zis: “Da, e bun! “. Si asa am ajuns in teatrul din Iasi, unde pe atunci erau monstrii aia, exceptionali actori.
Inteleg ca aveti amintiri frumoase cu actori de genul lui Miluta Gheorghiu.
El, in primul rind, era un tip care, cind se urca in tramvai prin fata sau prin spate si ma vedea in capatul celalalt, tipa: “Ce faci, maaa, Sergiule? Ce faci, iubituleee? “. Si venea inspre tine sa te pupe. Iar noi eram innebuniti de lucrul asta, pentru ca Miluta Gheorghiu era foarte bolnav si avea niste buze vinete. Ma, si cind ne pupa, mai ales fetele spuneau innebunite: “Iarasi ne-a pupat Miluta! “. Venind inspre tine, isi facea loc printre calatori si se saluta cu tot tramvaiul: “Ce faci, coane Fanica?, bine, coane Miluta!, sarut-mina, doamna, sarut-mina, doamna, am aicea in capat un baiat a-ntiia! “. El era tipul care binecuvinta. La fel facea cu toata lumea. Asa venea el sa te vada, sa faca aluzie la gagici, asa era el facut. Cea mai frumoasa amintire cu el e urmatoarea: el era pe patul mortii si i-a spus lui Teofil Vilcu: “Mai, trebuie sa puneti Hamlet! “. “Cu cine? “ “Cum cu cine? Sergiu trebuie sa faca Hamlet! “ Chestia asta a auzit-o Mircea Radu Iacoban si, cind a fost directorul teatrului, mi-a spus ca vrea sa fac Hamlet. Iar aici a intervenit ceea ce se cheama punctul meu de vedere, pentru ca eu sint un om cu fixuri. Nu ca nu mi-ar fi placut Hamlet, dar eu il vedeam pe Hamlet mai tinar, in vremea aia facindu-l foarte bine, la Bucuresti, Ion Caramitru. Am pus mina atunci pe telefon si am vorbit cu regizorii, fara de care eu nu vad teatrul. Si am vorbit cu Cristian Hadji-Culea, cu care eu jucasem si in care aveam incredere. L-am intrebat daca nu vrea sa vina sa puna in scena Hamlet, iar el mi-a zis ca da, vine, dar m-a intrebat daca nu m-ar interesa alt rol din Shakespeare, Henric II. Am vorbit cu Iacoban, despre care stiam ca nu se are bine cu Cristian Hadji-Culea. Si am inceput repetitiile, mergea totul foarte bine, trebuia sa merg cu scenografa la Suceava pentru decor, dar nu s-a mai facut spectacolul. Ce-as fi vrut sa fac rolul asta!
De ce credeti, totusi, ca Miluta Gheorghiu v-a vazut in Hamlet?
El avea foarte mare incredere in mine. Ii placeam foarte mult.
V-a fost aproape sufleteste?
N-as putea spune asta, dar poate tocmai de asta cred ca lucrul pe care l-a spus atunci, pe patul mortii, e tot ce iti poti dori de la un om.
Si atunci, cine era cel care v-a fost mentor?
Nu, n-a fost nimeni. Au fost regizorii cu care lucram si cu care ma impacam foarte bine. A fost Sorana Coroama, o regizoare pe care o cunosteam din Institut. Am jucat cu Sorana Coroama roluri absolut minunate, alaturi de Teofil Vilcu, de Adina Popa, de Costel Constantin. Primul regizor care m-a placut foarte mult si care mi-a dat primul rol aici a fost Tomescu. Pina la el, facusem figuratie in teatrul din Iasi. Toti regizorii care au venit mi-au dat roluri foarte bune.
Imi povesteati inainte sa incepem interviul despre perioada in care ati facut turnee in strainatate. A fost si pentru dvs. un miraj Strainatatea asta, ca pentru majoritatea romanilor, in perioada de dinainte de 1989?
Era alta lume, una pe care nu o cunosteam. Germania, Polonia, tari minunate! Mi-a placut civilizatia, mi-a placut seriozitatea lor. Imi placea sa joc foarte mult acolo. Ne-am dus in Germania cu o piesa pusa de Cristian Hadji-Culea, care noua ne-a placut foarte mult, Capitanul din Koppenick, in 1979. Era scrisa de un autor care facuse din capitanul asta un personaj cam ca personajele lui Creanga. Piesa era de fapt o poveste, vorbea despre cum capitanul acesta, cind isi punea haina, devenea foarte bun militar. Asta era toata povestea! Ca un basm! Ce a facut Cristi din chestia asta? Un soi de dementa! Adica a facut nasterea fascismului. A construit un careu de trei ziduri, din interiorul caruia cine incerca sa iasa afara, era impuscat. Pe podea era desenata hirtie milimetrica. Se mergea numai in unghi drept, numai in pas de front, se dansa vals in patru timpi. Tim-tam-tam, tim-tam-tam! Interiorul asta era Germania, normal. Inchipuie-ti cum au simtit spectatorii nemti chestia asta! Nici nu se uitau la noi si intrebau: “Dar de ce asa? De ce asa? “. Era o nebunie intreaga! Spectacolul a fost genial, dar aia au ramas atit de socati! Alex, draga, toata istoria lor era facuta zob la ei acasa, pe un text de basm!
Ce v-ar spune neinduratorul dvs. unchi daca v-ar vedea acum, dupa 50 de ani de cariera?
Dar noi eram in relatii foarte bune! El era legat mult de Costica Popa, cu care se intilnea tot timpul. Intre noi era asa, o chestie: eu sint nepotul, iar el, unchiul. Ce nu a fost niciodata e ceea ce se cheama un prieten. A avut asa, un soi de distanta tot timpul fata de mine, chiar daca venea sa ma vada in toate spectacolele in care jucam. Stateam impreuna, in casa bunicilor de pe Bucsinescu, la numarul 9. Lui ii murise sotia si in camera din fata statea el, iar eu, intr-o camaruta. Lui ii placea sa bea. Deschidea usa si imi punea cite un pahar de vin: “Nepoate!”. Si inchidea usa. Dupa citeva minute, deschidea din nou usa: “L-ai terminat?… Mai vrei unul?”. El nu satea cu mine, citea.
Sinteti unul dintre fondatorii scolii de teatru de la Universitatea de Arte din Iasi, de dupa 1990. De ce nu mai sinteti profesor acolo? Nu are nevoie Universitatea asta de un om cu experienta dvs.?
Este o intrebare care ma doare foarte tare. Imi aduce aminte de o perioada de care m-am rupt. In primul rind, am incheiat acolo pentru ca, odata cu pensia, trebuia sa aleg intre pensie si scoala. Si mi s-a spus ca trebuie sa ies la pensie. Asa, nu foarte dur, dar m-a deranjat foarte mult. Un alt lucru care m-a deranjat: n-am gasit in ultimele generatii de studenti ce-aveam eu. Adica sa “mori pe pian”, cum am inteles ca era o vorba la scoala de muzica. Multi dintre tinerii actori de astazi nu stiu sa “moara pe pian”. Eu nu stiu de unde am fost inoculat cu chestia asta, dar am fost! Si eram pus acolo sa lucrez cu jumatate de masura, chestie pe care nu o suport nici in teatru, nici aiurea. Am suferit ca un ciine din cauza asta. Am acceptat plecarea, iar ei au luat-o de buna si nici nu m-au mai chemat. M-au mai chemat la sprituri, dar eu nu la sprituri ma duc acolo. De asta am si adus acolo prima garnitura de actori din Basarabia, din locul unde am tras prima mea gura de aer.
E actoria o meserie care se invata sau una care se “fura”?
Asta tine de profesor. Daca vad unul foarte ambalat si dornic sa ajunga acolo, ii spun tot ce stiu. Asa fac cu sotia mea, cu fiica mea, cu toti colegii mei. Profesorul isi da seama daca merita omul sa faca meseria asta sau nu. In patru generatii de actori pe care le-am scos eu pentru teatrul romanesc, am intilnit oameni foarte variati. Un baiat foarte talentat este Calin Chirila, o actrita pe care o apreciez foarte mult si de care am fost legat de la inceput este Haruna Condurache. Cine e impatimit alege singur chestia asta. Nu e o lege! Daca-ti place, te zbati ca sa-ti iasa si “furi”! Daca esti baiat destept, stii si cum sa o faci. Si sint oameni care “fura” foarte bine. Daca esti puturos, nu te intereseaza.
REPERE
» Nascut pe 12 februarie 1936, la Marculesti, judetul Soroca – Basarabia.
» A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L. Caragiale” Bucuresti, promotia 1959, la clasa profesorului Alexandru Finti.
» A fost actor al Teatrului “Mihai Eminescu” din Botosani (1959-1961).
» Din 1961, este actor al Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi.
» A jucat in productiile TV: Musatinii – 1971, Explozie intirziata – 1984, Oaspete in faptul serii – 1985, Cu cartile pe fata – 1993.
» 2002: Medalia “Meritul cultural” – gradul de Cavaler – oferita de Presedintele Romaniei, Ion Iliescu, pentru intreaga activitate.
» Incepind cu anul 1990, impreuna cu alti colegi ai Nationalului iesean si ai teatrului de papusi a reinfiintat scoala ieseana de teatru in cadrul Universitatii de Arte “George Enescu” Iasi.
(FOTO: Victoras Stoian)