Vreo zece ani aveam in ziua aceea, cind ma intorceam singura de la piata de linga gara, cu o punguta in mina, fredonind vreun cintecel si gustind din ciresele nespalate, urcind pe scarile de piatra marginite de-o balustrada inalta, inspre cartierul meu, oprindu-ma cind si cind sa-mi ridic sub genunchi elasticele care ar fi trebuit sa-mi tina pe loc sosetele albe trei sferturi, mereu prea largi pentru niste picioruse subtiri cu rotule ca de ied. Atunci l-am vazut.
In departare, in iarba, pe panta blinda, un animal fantastic cu doua capete, misterios umbrit de piersici salbatici si duzi pitici, pulsind dintr-o singura inima, oftind cu o singura rasuflare.
Ea statea culcata pe spate, cu coapsele albe dezvelite, cu fusta verde in cascade matasoase curgind pe linga solduri. Chipul ii era acoperit de capul lui, parul i se amesteca cu al lui, iar de la umeri in jos trupurile li se impleteau, se sudau ca unul – asa statea straniul animal bicefal. Nu departe de ei, eu, o fetita pitulata linga balustrada, cu ochi mari si o cireasa in mina, cu ochi uriasi privind la creatura nemaivazuta, absolut neclintita – o fi vie, n-o fi vie? Am privit indelung aparitia magica, probabil respiram deja deodata cu ea, inima statea sa-mi plesneasca odata cu a sa, cind deodata, alaturi, vocile precupetelor au spart vraja: “Dar nu le e rusine? Dar chiar nu le e rusine?”. Animalul fantastic, neclintit. “Hei, voi, nu va e rusine? Sint copii aici, va vede lumea!” Animalul fantastic, neclintit.
Astfel l-am lasat pe panta blinda, stiind, stiind, stiind cu o incintare nemaiintilnita ca el, animalul magic, e cel caruia ar trebui sa-i apartina lumea asta din care era pe nedrept alungat, si nu precupetele care, aproape cu forta, ma smulsesera din preajma sa, din cotlonul meu cit un buric unde in citeva clipe ma legasem pe viata de minunatul balaur, precupete gurese care ma purtau acum, ca pe-o sacosa greoaie, spre casa.
Socurile, jocurile… Poate ca-n tot ce m-a “socat” in copilarie am regasit, mascat sub diferite tipare, acelasi triunghi: o aparitie fantastica; o fetita privind cu uimire si incintare; niste oameni prea mari stricind jocul. Aducind socul pe tarimul magiei. Brutali, cu miinile lor batucite si cu vocile aspre punind mereu pe un raft al rusinii adevarata frumusete, facind-o pentru o vreme chiar sa deraieze, chiar sa ia forma dorita de ei, inselator, inselator, datator de spaime reale.
Animalul meu straniu inca respira acolo, pe-o panta verde, linga piata de la gara. Neclintit, nevazut, respira linistit ca-n poveste, captiv sub pleoapele unei fetite cuminti, da, grozav de cuminti, cu o cireasa in mina. Pe el il invoc atunci cind imi caut inocenta de dinainte de voci si caut sa-mi alung spaimele de dupa.
Emil Brumaru: Cam greu de scris ceva dupa povestea asta ciudata, aproape o marturisire de credinta. Ar trebui sa ma fixez si eu pe-o intimplare din copilarie. N-am forta, nici clipa nu-mi bate in pinze, sa inaintez… Sa lasam lumina ta sa straluceasca, fara comentariile mele de-acum, oricum searbade, fara zeama-n miez… “Socul meu”, de pe la 7-8 ani, e cam dificil de descris, oricit m-as stradui sa pastrez o minima decenta a limbajului… As scrie (dar nu scriu!) despre o vizita, facuta impreuna cu maica-mea, la Belcesti, familiei Dumitriu. Doamna si domnul Dumitriu erau invatatori. Insa totul s-ar concentra pe sora doamnei Dumitriu, o faptura destul de zvapaiata despre care se zvonise ca facea deliciul ofiterilor rusi, aflati cu regimentul in cantonament alaturi de comuna…