Despre pianistul Theophil Demetriescu (1891-1960?), astazi practic uitat in Romania, elev la Berlin al lui Feruccio Busoni si interpret relativ apreciat in Germania intre cele doua razboaie mondiale, s-ar putea scrie un adevarat roman (iar Pascal Bentoiu, care a studiat cu el, ar avea un cuvint de spus pentru istoricii muzicii romanesti). Dar nu acesta este scopul rindurilor de fata, ci adaugarea unei piese suplimentare la dosarul unei istorii culturale a Romaniei sub regimul comunist, iluminind un colt din ceea ce au fost siliti sa suporte si muzicienii, alaturi de alte categorii sociale transformate in dusmani si victime ale “dictaturii proletariatului”.
Evident, date fiind conditiile si primejdiile corespondentei cu strainatatea in 1950, scrisoarea lui Theophil Demetriescu spune aproape mai mult printre rinduri decit in continutul imediat si este de citit ca atare. Spatiul nu-mi permite sa o comentez, asa ca ii dau glas strict documentului de epoca (in original in germana, aici in traducerea, pentru care ii sint recunoscator, lui Geza Kornis):
Bucuresti, 2.X. [19]50
Stimatul, dragul meu Dle Doctor,
dupa refuzul Dvs. amar din toamna trecuta, v-am felicitat de Craciun, de Anul Nou, fara sa fi primit de la Dvs. vreun semn de viata. Prin Marguerite Wolff, care mi-a scris de citeva ori, stiu ca va merge bine, si atit ar trebui sa-mi ajunga. De aproape un an, acum sint profesor la Institutul de Arta din Cluj, dar am fost tot timpul, exceptind vacanta, despartit de sotie si copil, intrucit pentru ei, acolo nu a existat un adapost, eu locuind in mizerie, intr-o sala de predare a Institutului.
Din punct de vedere artistic n-am avut aproape nici o satisfactie, iar salariul este prea mic pentru a trai si prea mare pentru a muri, astfel ca trebuie sa ne chinuim peste masura pentru a aduna strictul necesar traiului.
Concertele in general nu sint rau platite, iar fiecarui pianist ii revin intr-o stagiune aproximativ 5-6 concerte, dar nici acestea nu sint recitaluri de pian complete, ci numai concerte in asociere cu inca unul sau doi artisti, ceea ce, de asemenea, nu este satisfacator.
Straduintele noastre de a ne intoarce la Berlin, unde de ani de zile ne asteapta socrii, la care am locui omeneste, sint, dupa o lunga, lunga asteptare, incununate de succes, deoarece o veche prietena a obtinut viza de intrare; iar acum, in sfirsit, dupa ce am procurat toate documentele, putem inainta cererea de pasapoarte pentru noi, iar daca vom avea mare noroc, in 4-6 luni am putea sa pornim la drum. Dar daca norocul nu ne va ajuta, va trebui sa asteptam mai mult, sau sa primim chiar un refuz.
In plus, este foarte nesigur daca la inceputul noului an scolar, care nu a inceput inca, voi pastra postul la Cluj sau voi depinde astfel din nou, din pacate, de putinii mei prieteni din strainatate, care, din nefericire, ma ajuta foarte rar cu un pachet.
N-as vrea, dragul meu Dle Doctor, sa va fac sa procedati cum ati procedat in trecut ajutindu-ma, ci sa-mi trimiteti un pachet la adresa sotiei mele: Sophie D., strada Plantelor 68, Bucuresti. 1 livra (1/2 kg) cacao, 1 livra cafea, 1 livra ceai, 1 livra ciocolata, 1 livra lina si 5 cutii Nescafe de cite 96 de grame, acestea fiind cantitatile maxime admise pe pachet; si, avind in vedere ca putem sa impartim lucrurile cu prietenii care ma ajuta, aceasta trimitere ar fi o binefacere in plus la cele de care am avut parte in viata de la Dvs.
Desigur, nu as indrazni sa va deranjez, daca nu as avea din nou griji urgente de alimentatie si nu as umbla cu pantofii rupti. Daca cererile noastre pentru pasaport vor fi aprobate, dorinta mea cea mai mare ar fi ca, dupa ani de zile, sa va pot stringe din nou mina in semn de multumire pentru ce va datorez.
Va doresc din inima numai bine si sper sa obtin de la Dvs., dupa un timp indelungat, cel putin citeva rinduri, raminind, cu multe complimente, al Dvs. sincer supus,
Th. Demetriescu
Inutil de adaugat ca Theophil Demetriescu nu s-a mai putut reintoarce in Germania. Din mizeria cumplita evocata in scrisoare avea sa iasa oarecum in anii ce i-au mai ramas de trait, redevenind o vreme chiar solist al Filarmonicii bucurestene. Dar, dupa marturia familiei lui, a murit tot in mizerie… Sper sa revin, intr-o scrisoare viitoare, asupra destinului acestui pianist si bun… sahist, azi uitat.