Nu e vina noastra ca furam statul, ci a statului ca nu ne opreste – e un citat aproximativ din Sorin Ovidiu Vintu, personaj absent in aceasta productie, dar a carui fantoma bintuie prin sala de proiectie. Daca ar fi sa imprumutam cinismul sau, am putea spune la fel de bine ca nu e vina magnatilor ca ne-au furat, ci a noastra ca i-am lasat.
Multi au spus ca prin acest documentar, Kapitalism – reteta noastra secreta, ati devenit in sfirsit subiect de presa. Inca de la lansare filmul a fost vehement contestat de unii dintre actorii principali, ba chiar v-au amenintat cu judecata. Cit de mult va ajuta o asemenea promovare in cele din urma?
Sigur ca ajuta filmului in primul rind si e important ca un documentar sa devina subiect de dezbatere publica. De fapt, de asta faci documentar.
Sint de acord cu dvs., insa metoda a fost neobisnuita pentru ca ati si riscat, asa cum observau si cei din publicul de la Iasi, v-ati pus in circa mai marii zilei.
Exista un soi de timiditate in societatea romaneasca, dublata pe de alta parte de agresivitate anonima. Daca deschizi forumurile de pe Internet toata lumea e curajoasa. In schimb, cind e vorba de zis ceva public, mai putin. Dar eu nu vad ce am riscat, pentru ca, in fond, oamenii au acceptat sa apara in film, ei au ales in ce situatie vor sa apara – sigur, la solicitarea mea, dar ei au fost de acord – si au spus ceea ce au vrut sa spuna. Principiul meu a fost mai degraba sa ii las pe ei sa povesteasca cum si-au cladit bussiness-urile astea in 20 de ani, ce cred ei despre cum s-a cladit capitalismul romanesc, asa incit mi s-a parut ca e important sa-i intelegem pe ei si in oglinda lor sa ne recunoastem si pe noi putin.
Filmul dvs. lasa adeseori senzatia ca in timpul filmarilor ati pactizat cu victima. Dvs. stiati produsul final. Mi s-a parut ca multi dintre cei intervievati credeau ca le veti face autobiografia, ca in sfirsit au gasit pe cineva care sa le filmeze viata. V-au lasat si dvs. senzatia aceasta?
Ca documentarist, trebuie sa ai un soi de empatie cu interlocutorii tai. Altfel nu obtii nimic, nu intelegi nimic. Nu te poti plasa pe un scaun de inamic si sa ii torpilezi cu mitraliera. Si chiar asta am si vrut intr-un fel, nu sa-si faca biografia, nu e un film biografic despre ei, am vrut insa sa-i vad cum interactioneaza cu oamenii, fie ca sint alegatorii din parc ai lui Dan Voiculescu, fie ca sint muncitoarele la patiserie ale lui George Copos, fie ca sint cei care manevreaza iahtul aceluiasi domn. Mi se pare ca in interactiunea asta si in scenele astea de viata poti sa intelegi cine sint oamenii acestia.
Ati premeditat “prinderea” lui Patriciu in momentul in care trecea Petromidia din proprietatea sa in proprietatea kazahilor?
N-am estimat. Sigur ca am cautat sa prind asemenea momente, cum e important faptul ca Dan Voiculescu a acceptat sa ne primeasca la GRIVCO, intr-o sedinta de afaceri in care apare si Camelia Voiculescu, fata dinsului, si exista ideea asta de transfer a averii si puterii.
I-am vazut pe mai marii zilei in ipostaze incredibile: Dan Voiculescu recunostea practic ca, pina la urma, el ia deciziile in trustul Intact, nu Camelia Voiculescu, desi de ani de zile sustine contrariul. Ioan Niculae il suna in timp ce il filmati pe secretarul de stat ca sa ii rezolve o problema. Faceau gesturi care aratau o conduita pe care au negat-o ani de-a rindul…
Sigur ca noi nu eram invizibili. Era greu sa fim invizibili, cu o camera foarte mare, cu o prajina cu un microfon in capatul ei. Stiau ca sintem acolo si au acceptat sa fim acolo. Probabil insa ca asta face parte din cotidian, nu mai este ceva secret sau de nedivulgat.
Practic, una dintre cheile succesului este aceea ca nu v-ati comportat ca un jurnalist. L-am surprins pe George Padure spunindu-va cu mult patos la un moment dat: “Ce ar trebui sa fac eu acum, Alecu?”.
Se intimpla asta deseori cind lucrezi ca documentarist. Intri intr-un soi de camaraderie cu subiectii tai si intr-un fel te incarci moralmente cu chestia asta. De fapt, documentarul, fata de fictiune, are acest pacat, te legi moralmente de subiectii tai. Ca iti place sau nu, ca esti de acord sau nu cu ei, altfel nu se poate.
Ma gindesc la comentariul din off care e foarte ludic, dar in acelasi timp si foarte virulent. Lucrurile aflate in timpul filmarilor v-au determinat sa fiti mai virulent in text?
Sigur ca eu veneam, ca orice cetatean roman, cu un bagaj de cunostinte si prejudecati despre ei si, pe de alta parte, am incercat sa ii ascult si sa vad daca situatia nu-i mai nuantata decit prejudecatile astea ale noastre.
In mintea lor, cu siguranta e mai nuantata decit ati prezentat-o dvs.
Cred ca ei se exprima cu nuante cu tot, dar ceea ce m-a surprins pe mine e ca de fapt eram de acord de la inceput. Dan Voiculescu mi-a dat sa citesc o carte a dinsului, Societatea umanista…
Cel putin o mie de pagini are…
Da. Am citit-o cu creionul in mina si am si recitat, ca sa zic asa, la filmare un pasaj in care spune ca o nomenclatura a fost inlocuita cu o alta nomenclatura dupa ‘90, o clasa de corupti cu alti corupti, iar mediocrii au dominat scena.
Patriciu credea foarte tare in capitalism, Voiculescu nu.
Sigur ca Dinu Patriciu este un virf al capitalismului liberal in Romania si a sustinut dintotdeauna si in politica liberalismul economic. Dan Voiculescu, cel putin in carte, vorbeste de o a treia cale intre capitalism si socialism care ar fi umanismul. Dar asta spun, ca pe mine m-a socat, in fond, luind contact cu ei, ca sint foarte de acord cu noi ceilalti, oamenii de rind, ca structura asta a democratiei si a capitalismului in Romania e fundamental gresita.
Expunerea dvs. in acest film a fost maxima, si nu doar a dvs. ca persoana, ci si a familiei dvs., copiii apar in film. Parerile reies foarte clar, sint transparente. A fost un act de curaj impotriva unei lumi extrem de cinice?
N-am vrut sa imi expun copiii unui pericol public in nici un caz, dar mi s-a parut ca daca vreau sa am o perspectiva personala, n-am incotro decit sa ma implic. Rolul copiilor e multiplu in filmul acesta. Desigur, pe de o parte, ei vor fi confruntati cu ce le lasam in urma si cu tipul acesta de caracatita, iar pe de alta parte, ideea aceasta a copilariei capitalismului m-a tot bintuit in anii acestia; e o copilarie cumva ratata si de ea se leaga si scenele animate cu jucarii.
Exista o metafora in film, creata prin paralela intre banii care ies de pe banda de productie si prajiturile domnului Copos. Cum ati ajuns la paralelismul acesta?
La filmare am avut ideea asta, cind am filmat la fabrica de prajituri, unde jumatate din proces e foarte mecanizat, dar in acelasi timp exista o dimensiune “lucru manual”. Si pe de o parte il aveam pe domnul Copos care tinea discursul lui despre solidaritatea cu muncitorii, iar pe de alta parte ieseau pe banda rulanta prajiturile.
Domnul Copos incerca sa demonstreze in fata camerei ca stie numele tuturor celor care lucreaza, dar la un moment dat se impotmoleste.
Acesta este pericolul unui astfel de discurs.
Orice film, fie el si documentar, preia lucruri din realitate, le pune intr-un cadru. Insa dincolo de asta, montajul pe care l-ati facut presupune indirect si manipulare, iar comentariul e cireasa de pe tort. E foarte usor ca personajele reale sa va spuna: “Nu-s eu acolo”.
E adevarat, dar eu cred ca sint ei vazuti de mine. Cam asta e ecuatia. Nu cred ca e manipulare, daca manipulare inseamna sa ai un punct de vedere. N-ai cum sa etalezi pe tava realitatea din toate unghiurile. Trebuie sa ai o perspectiva, altfel nu este film. Daca asta e manipulare, atunci imi asum ideea de manipulare.
Filmul acesta l-ati fi putut monta in zeci de feluri, fiind un profesionist. L-ati fi putut face si film publicitar, daca asta ar fi fost destinatia lui pina la urma. Sint aceleasi imagini care iau o forma datorita unui regizor.
Evident. Dar eu nu am cautat, si cred ca acesta este un pericol, sa-i diabolizez pe acesti oameni. Eu am vrut sa spunem reteta aceasta secreta ale carei victime sint, in fond, si marii magnati, si oamenii de rind, si buticaresele, si proprietarii de uzina. Nu cred ca cei sapte oameni care sint in film sint cei care trebuie aratati cu degetul si vinati apoi in piata publica. Cred ca toleranta fata de structura asta este o responsabilitate a intregii natii, nu a lor.
De ce ati preferat ca pentru varianta scurta, difuzata de Arte, povestile magnatilor sa fie clar delimitate?
Procesul de productie la Kapitalism a fost cumva de-a-ndoaselea. Am fost obligat, prin contract, de Arte sa livrez o versiune pina in decembrie 2009, drept pentru care nu am avut timp sa o fac pe cea lunga. De obicei, faci o versiune lunga mai intii, din care tai una mai scurta. Asa ca am facut versiunea aceasta mai concentrata, s-a difuzat, dupa care am montat versiunea lunga pentru cinema, pentru publicul roman. Si intr-o versiune de cinema lucrurile iti permit sa fie mai laxe si asocierile un pic mai libere, pentru ca publicul e mai nerabdator si cu exigente de atentie mai mari.
Cu toate acestea, si in versiunea lunga au ramas o multime de fraze explicative in comentariul dvs., sint lucruri care sint subintelese sau foarte bine stiute. E pentru mostenitori lasat in felul acesta?
Eu cred ca vom uita detaliile acestei perioade foarte curind. Deja nu prea mai stim ce a fost cu FNI in anii ‘90, de exemplu, lucru care este mentionat in film, si atunci am vrut sa fac cit de cit un film care sa ramina.
Revenirea lui Ceausescu in tara mi se pare metafora puternica pentru varianta scurta. In varianta cea mai recenta, este mai puternica metafora banchetului, unde locurile la masa sint ocupate, iar de mincare au ramas doar firimituri. Spuneati in comentariu ca nu mai pot fi mincate decit in picioare. Firimiturile acelea la care aspiram in picioare nu reprezinta de fapt o parte a aceluiasi fruct otravit?
Ba da. Nu cred ca secretul este sa ne facem loc la masa acolo.
Poate e timpul sa plecam de la banchet, sa gatim ceva nou in bucataria de acasa.
Asta cred si eu, doar ca nu cred ca trebuie sa plecam de tot din restaurantul numit Romania.
L-ati surprins pe cinicul Dan Diaconescu. El rezuma: desteptii si reactionarii din societate au plecat si si-au facut un viitor in strainatate, iar prostii au ramas.
Multa lume ma intreaba: “Noi unde ne incadram? “. Si eu imi pun aceeasi intrebare. Cred ca trebuie sa regasim cumva increderea ca lucrurile se pot schimba si ca in fond sta in puterea fiecaruia de a face cite ceva, fiecare in coltul lui.
Incerc sa imi dau seama ce inseamna 400.000 de euro pentru productia unui documentar de felul acesta.
Inseamna o suma mare in Romania, dar in strainatate este un buget mediu pentru un documentar de cinema.
Ma gindeam ca l-a costat peste doua milioane de euro pe Nae Caranfil filmul Restul e tacere, pe dvs. 400.000 un documentar, unde mijloacele sint teoretic mai reduse.
Mijloacele sint mai reduse in sensul ca nu ai actori si nu trebuie platiti, dar in rest ajung cam tot pe acolo. Sigur, nu sint decoruri, dar e o perioada mai lunga de filmare, de montaj, deci se compenseaza cumva aici cheltuielile.
In continuare se intimpla ceva foarte trist: au venit in fata cinematografului din Iasi citiva trecatori, care vroiau sa isi ia bilet, dar cind au auzit ca e un film romanesc, au renuntat. Nu scapam de lucrul acesta.
E de lucru aici – si e de lucru facind filme bune si filme populare, care lipsesc in clipa aceasta in Romania.
Si au mai fost citiva tineri care au plecat pentru ca probabil se asteptau la un film de actiune.
Cu pac-pac. Nu am avut ce le oferi in sensul acesta.