Tocmai simt prin toti porii ca viata-mi vine ca o manusa, fiindca am cea mai clara senzatie de bine in propria mea piele, fara complexe, fara incrincenari si spaime, fiindca am cam dat delete la tot ce mi-ar fi putut incetosa si intuneca platoul, cum ii zic psihologii, pe care am ajuns cu greu, dupa indelungi tiriiri si catarari zdrelite. Pentru ca nu-i scormonesc cu intrebari, sint sigura si ca cei din jurul meu sint bine, fiica-mea pare OK in Canada, mama n-are de ce sa nu fie multumita, nici prietenii nu s-ar zice ca ar avea mari probleme. Deci totu-i lin, amortit, dulce. Si inmanusarea asta moale, blinda tine fix 10 zile, pina in clipa cind ma apuc sa citesc Pastorala americana a lui Philip Roth, fara sa ma mai pot desprinde de ea sau, mai exact, din ea si cind in mine se surpa ceva atit de neasteptat, atit de dureros.
S-o spun de la bun inceput. Cred ca e un mare, un foarte mare roman. Si daca nu mi-ar fi frica de vorbe, as zice chiar ca e o capodopera. Criticii s-au imbulzit sa decreteze ca e romanul Americii de dupa razboi, ca poti afla din el mai multe despre spiritul american decit din zece tratate. Asa-i. Ca dincolo de marirea si decaderea unei respectabile familii de emigranti evrei din Newark e povestea derivei unor generatii intregi, prinse in malaxorul istoriei. Asa-i. Ca, in ciuda titlului, e acolo multa tragedie antica. Asa-i. Numai ca pe mine m-a lucrat la fibra, destramator, ceva dincolo de locuri si ani, atit de adinc omenesc, incit de citeva zile stau pe ginduri si ma-ntreb si ma tot intreb unde a dat chix generatia mea saisoptista, cu imensele ei iluzii si naivitati, cu aiureala noastra totala, cind hipioti, cind mici burghezi in comunism, gata sa ne luam dupa frumosul cintec al sirenelor, fara prea mare discernamint, dar totusi cu grija de a nu ne lasa inghititi de rahatul din jur, cu lasitatile si inconstientele noastre, cu bruma noastra de revolta soft, insa totusi revolta, cu pletele, blugii, Beatlesii si Dylanii, cu mini-urile/maxi-urile noastre, dar mai ales cu vietile partial sau chiar total fi, cu despartirile, tradarile, esuarile si apoi resemnarile noastre, care ne-au aschiat copiii, i-au spulberat, cind noi credeam ca am facut ce-am stiut si ce-am putut mai bine pentru ca ei sa, ca ne-am pretat la compromisuri numai pentru ca ei sa nu. Si? Si iata-i acum pe cei mai multi risipiti in toate colturile lumii, cit mai departe, nevrozati pina la cer si indopati cu prozac. Chiar asa? Chiar toti, fara scapare?
Asta a facut frumoasa Pastorala. Mi-a pus o bomba, m-a surpat, exact cum razvratita Merry, fiica lui Miss New Jersey 1949 si a Suedezului, marele, frumosul, desavirsitul sportiv Seymour Levov, urmasul fabricantului de manusi din Newark, a aruncat in aer nu doar un magazin sau niste case, ci si-a spulberat parintii si insasi Ideea de Bine cladita de zeci de generatii. M-a dezmeticit, m-a scos din dulcea mea torpoare, mi-a dinamitat ci-ci-ci-constiinta, cum s-ar bilbii Merry inainte de a apasa pe detonator.