Da, exista spitale in Romania, spitale particulare, unde te simti rasfatat de toate din jur si astfel ai loc suficient inauntru pentru toate spaimele tale, sa le alinti, sa le piepteni, sa le legeni, fara sa le cocosezi cu griji din afara. E important sa ti le ingrijesti pina la capat.
Emil Brumaru: N-am stat nicicind intr-un spital particular! Iar de amintit de internarile mele, nu-mi prea vine sa o fac. As readuce un sir intreg de zile, de luni, care mi-au fost interzise de boala, de neputinta de-a ma simti in voie, de teama…
V.D.N.: S-a intimplat in ultima dimineata petrecuta in acest fantastic spital ca un hotel de cinci stele din Timisoara. Se oprisera ploile, acoperisurile se vedeau limpede, programele tv revenisera la locul lor, iar eu asteptam cu sufletul la gura atit profesorul salvator care avea sa noteze in fisa “Se poate externa”, cit si micul dejun, primul si singurul dupa zilele de perfuzii si ceai. Visam nu la piine prajita si cafea, ci la cuvintele piine prajita si cafea, ele insele purtatoare de savoare si bucurie, cuvinte in dreptul carora facusem de cu seara cite un cerculet pofticios, pe meniul bogat oferit de asistenta. Atunci a venit vizita finala a medicului, dinainte de verdictul profesorului. Se zimbea mult in spital. De-acum, puteam si eu raspunde pe masura. M-a intrebat cum ma simt. “Excelent”, am zis, “azi plec acasa.” “Stare generala buna”, a notat el in foaia de observatie. “Si, altceva, ce sa mai scriu?”, m-a iscodit vesel. “Scrieti fericita”, i-am zis. Ochii mei, urmarind mina intoarsa, au observat cu incintare bucla zvelta a unui f, chiar si caciulita finala a lui a. Am zimbit. Eram oficial fericita. Abia dupa un timp aveam sa aflu dintr-o copie a fisei ca medicul scrisese de fapt “afebrila”.
E.B.: Poate niciodata n-am fost mai fericit, mai proaspat in perceptia oricarui amanunt, altadata neobservat, decit atunci cind am fost externat a doua oara de la pavilionul Crizis… Toti mi se pareau plictisiti, prafuiti, neputinciosi in fata atitor senzatii de-o fragezime uluitoare… Redescopeream lumea cu o privire spalata de orice umbra de tristete. Eram vesel, debordant de vesel: cistigasem!
V.D.N.: Prospetimea! Intre timp, venise primavara. Cind, cum? Anotimpurile amputate. Si tu, iesind din spital fara o parte din tine, partea rea, despre care afli intimplator ca va fi pastrata acolo, intr-un soi de “biblioteca”, vreme de treizeci de ani. Fericita si afebrila ma bucur de toate, da, parca s-a mai luat un val – al doilea –, sint iarasi acasa si s-au oprit ploile si mierla cinta la fel ca inainte, si mimoza tremura la orice apropiere, si sint carti teanc la capul patului si e multa blindete in toate. Celor plictisiti, prafuiti, poate ar trebui sa li se “daruiasca” o boala. Dincolo de chin si durere, e prospetimea de dupa. Si deodata ai vrea sa faci risipa, risipa de toate. Cite n-ar fi de povestit despre spitalul asta. Reanimarea roz…
(va urma)