Simt nevoia sa revin, mai repede decit o credeam, la evocarea figurii pianistului uitat Theophil Demetriescu din mai multe motive. Intii, fiindca departe de biblioteca mea, nu am putut verifica data mortii lui, oferindu-va, in numarul trecut al “Suplimentului”, una aproximativa (1960?), asa cum si-o aminteau membri ai familiei lui. Pianistul s-a stins insa in mizerie la 16 august 1958, la numai 67 de ani. Al doilea motiv, mai important, este convingerea mea profunda ca istoria vietii muzicale romanesti nu se poate scrie dupa ureche, iar cea putin cunoscuta altfel, din perioada de regim comunist, are nevoie mai mult decit de o reimprospatare...
Prezentat mai mult decit elogios in diverse lexicoane muzicale interbelice, revenit in tara in 1943, dupa ani indelungati petrecuti in principal la Berlin, Theophil Demetriescu a disparut, prin forta lucrurilor, din viata de concert, si implicit, aproape complet, din memoria occidentala. Iar in singurul dictionar contemporan al muzicienilor romani (V. Cosma) ce se scrie despre el in perioada comunismului? O singura si, cred, detestabila fraza, ce il anihileaza practic pe artistul ajuns la 60 de ani: “In viata particulara (sic!) din ultimul deceniu de activitate – deci, mai precis, intre 1948 si 1958 (nota mea – V.E.) – devenise o fire boema, contemplativa, nu mai studia, fapt care l-a adus in pragul unui amatorism pianistic surprinzator”.
Scrisoarea publicata in numarul precedent spune deja mult despre conditia umana a muzicianului in 1950. Ce nu spune este ca temerea sa ca va fi “epurat” din corpul didactic al Conservatorului din Cluj, unde isi ducea si viata “particulara”, nevoit sa doarma intr-o sala de curs, s-a implinit.
Am gasit intre timp in dosarele mele o alta scrisoare, una dintre ultimele din schimbul epistolar, inceput in 1923 si incheiat in august 1951, cu muzicianul si filantropul elvetian Werner Reinhart, de la Winterthur. Reinhart s-a stins din viata in chiar acel an 1951 si nu si-a mai putut ajuta cunostinta, prizonier intr-o lume in care, cum scrie Annie Bentoiu in Timpul ce ni s-a dat, oamenii se invatau “in chip ciudat… si cu nenorocirea”. Din nou, asadar, las documentul sa vorbeasca (intr-o traducere a originalului german de Geza Kornis).
Bucuresti, 30.IV. [19]51
Stimate, draga d-le Doctor, nu stiu daca sa vorbesc sau sa tac, trebuie sa-mi spun, dupa ce, acum 3 zile, am primit frumosul dvs. pachet de pe 31 martie.
Daca as sti ce putere cereasca v-a impiedicat sa vorbiti; dar motivul pentru care ati raspuns cu tacere la jumatatea de duzina de scrisori trimise in ultimele luni imi ramine un secret. Daca ati sti ce imensa bucurie mi-ar provoca citeva rinduri de la Dvs., de la care cu cruzime va zgirciti; nu v-o pot spune in mod verosimil, cu insuficienta mea arta de convingere. Socotesc pachetul drept un cadou de ziua mea onomastica, de 60 de ani, ramasa acum in urma cu aproape trei saptamini; iar spachetult ne ajuta sa putem rezolva iarasi, de bine de rau, “strictul necesar”. Din nou, din inima, cele mai frumoase multumiri, dragul meu d-le doctor.
Pentru noi, aceasta luna a fost deosebit de grea. Ca sa putem supravietui, sotia mea a trebuit sa ingrijeasca timp de mai multe saptamini, zi si noapte, un bolnav grav, iar eu, in sfirsit, dupa multa vreme, am avut pe 22.IV. un concert mai ca lumea cu Filarmonica din Craiova unde am cintat, cu mare succes, concertul in sol minor de Saint-Saëns. A trebuit sa dau multe bisuri, deoarece, aici, solistii trebuie sa biseze si in concertele orchestrale. Astfel, a trebuit ca in nici 8 zile sa dau concertul pe care l-am cintat (pentru prima oara) cu cinci ani in urma, cu Enescu; sa-l studiez din nou, cu mari greutati, pe instrumente proaste si, neavind inca, o ora inainte de plecarea trenului, toti banii necesari de calatorie.
Intre timp am primit un al doilea refuz la cererea mea de pasaport si, cu trei zile in urma, am facut o noua cerere. De aceea, speranta unui trai omenesc se indeparteaza din ce in ce mai mult. Deocamdata, mi-e groaza de o a opta vara tropicala (!) la Bucuresti, pe care o urasc de moarte si care ne-a adus deja marunte probe preliminare. Altfel, la Craiova am cintat cu un dirijor de 22 de ani, cu numele sSergiut Comissiona care, dupa E.snescut, este predestinat unor fapte mari, si a fost primul care a calatorit, acum o luna, cu un ansamblu orchestral complet, dans si cor, in zona sovietica a Germaniei, si mi-a povestit multe lucruri interesante, de necrezut, atit din URSS, cit si din Ungaria, pe care le-a vizitat in urma cu citeva luni.
In legatura cu acestea, v-as pune o serie de intrebari, fiindca Dvs. va pricepeti in domeniul artei asa cum putina lume este capabila, dar in ce priveste dorintele si sperantele mele, din pacate, a trebuit demult sa le abandonez. Insa, din “ceterum causae”, astazi trebuie din nou sa sper in intreruperea enigmaticei Dvs. taceri.
Va multumesc din toata inima de nenumarate ori si va doresc numai bine, al Dvs. mereu, salutindu-va cu deosebita apreciere si stima,
al Dv. supus Th. Demetriescu.
Theophil Demetriescu avea “sa mai supravietuiasca” citiva ani, dar, cum o spunea in primavara lui 1951, lipsit de speranta unui trai omenesc, cu dorintele si asteptarile abandonate. Un om frint. Si nu era singurul din generatia creatoare a muzicii romanesti moderne…