Ba chiar l-am putea numi Self-design. Obsesia pentru felul in care te construiesti public, identitatea autoprogramata. Groys crede ca s-a democratizat complet dandysm-ul, ca look-ul a ajuns obsesia maselor. Ei bine, Will Self e una dintre vedetele autodesignului. Apare la televizor, vorbeste despre banci, despre crime, despre propriile carti, despre experienta cu drogurile. Un alt prieten scriitor povesteste la un moment dat despre constitutia fizica incredibila a lui Self, cea care i-a permis sa consume cantitati industriale de droguri grele sau sa bea o sticla de whisky pe zi. Mitul creste pe zi ce trece. A si fost dat afara de “Observer” pentru ca a consumat droguri in avionul lui John Major. A trecut prin perioade de cosmar. Iar Self a vorbit despre ele cu scop exorcizant si cu efect de autodesign, pina cind n-a mai stiut de el. Self e un construct digital perfect, imbina ceva din gloria si mizeria vedetei rock-n-roll si self-controlul “de imagine” al gentlemanului englez.
Cartea lui Dave e un roman straniu, experimental, care crede in acelasi timp in puterea realismului si nostalgiei de moda veche. Notitele unui taximetrist despre trasee, curse prin Londra, dar si insemnarile dure impotriva fostei sotii, a femeilor in general, sint gasite intr-o Londra postapocaliptica, dupa 500 de ani, si transformate intr-un soi de scripturi (davidenii) ale unei noi religii. Barbatii si femeile locuiesc separat (din cind in cind are loc un ritual violent si violator). Societatea Tatilor vorbeste nonstop despre necuratenia feminina. Iar copiii sint transportati intre parinti dupa regulile lasate de Dave. De fapt, sint trecute in ordinea sacra profanele vizite de dupa divort ale anilor 2000. Dave conduce prin Londra si intra in toate incurcaturile posibile, inclusiv intr-o casnicie complet gresita. Dar acest Dave are ceva anume care il face deosebit: desi, dupa cum stim, toti taximetristii sint filosofi, oratori etc., Dave crede in taximetrie ca intr-o forma de perpetuare a libertatii adolescentine, el stie ca si-a gasit locul, nu vrea altceva decit taxiul sau. In lumea viitorului, tribalizata si distrusa, recitarea “curselor” prin vechea Londra devine obligatorie. Rugaciunile reconstituie trecutul cu o acuratete stranie de taximetrist, cu intersectii, strazi, injuraturi si obsesiile calatorilor de pe bancheta din spate.
Incotro, sefu’?
In lumea viitorului, lupta se da intre “ortodocsi”, cei care cred in litera cartii lui Dave – si care buchisesc zilnic nu din dorinta de sens, ci din dorinta de perpetua ierarhizare – si “ereticii” care cred ca Dave a mai scris o carte in care isi calmeaza complet ura impotriva femeilor, ba chiar le da voie supusilor sai sa locuiasca impreuna cu sotiile lor, sa se iubeasca, sa nu stea tot timpul despartiti. Cautarea acelei carti este esentiala pentru lumea viitorului. Nu va spun cum se termina. Cert e ca Self isi interpreteaza propriul roman spunind ca a fost inspirat de povestea alcatuirii Bibliei si ca si-a dat seama documentindu-se ca acel text sacru initial chiar nu conteaza. Ce conteaza cel mai mult e ce fac oamenii din el atunci cind il gasesc.
Locuitorii londonezi din secolul 5 de dupa Dave saluta autoritatile cu “Incotro, sefu’”. Este si intrebarea cititorului pentru ca tot textul e alcatuit de un autor-taximetrist caruia i-ai spus destinatia, dar care n-are de gind sa te asculte. Satira neagra intilneste romantismul, idilismul chiar. Iar raspunsuri intr-o posibila logica a utopiei nu veti gasi oricit ati cauta. Cartea are “burti”, are pasaje care puteau lipsi, este inconstanta, dar e aroganta in sensul bun. Este o mostra indestructibila de self-design. Replici sclipitoare, asocieri de imagine teribile si o forta care o tine lipita de mina, obtinuta cu multa truda de decupaj pop-cult.
“Motoul” este un animal straniu care apare in Cartea lui Dave, o combinatie stranie de porc si om care mi-a amintit de extraordinarul Oryx si Crake al doamnei Atwood. Numai ca in romanul canadiencei “porcanul” era o combinatie de agresivitate si inteligenta, un reziduu genetic, marturie a vinovatiei umane. La Self, “motoul” este tot un animal vorbitor, dar de o candoare absoluta. Nu poate sa-l pronunte pe “r”, este partenerul de joaca al copiilor, dar este si animalul sacrificat ritualic de trib. Daca e sa va ramina un personaj de cosmar in cap dupa aceasta carte, motoul e ala.
Va mai recomand sa-l cautati pe Self pe You Tube citind din carte pe bancheta din spate a unui taxi londonez in miscare. Acolo vedeti clar ca autorul a gresit locul si ca nu are nici o greata in a fi in acelasi timp ultra-biografic si isteric-fictional. Cartea nu are claritatea romanului Maretele maimute, dar are forta de a duce mai departe credinta in satira si in luciditatea cruda.
Groys si provocarea
O carticica rosie de 100 de pagini. Se citeste in maximum doua ore. E filosofie antilimbaj sectant. Este ultra-lizibila, alterneaza elegant pasaje de doctrina, pasaje de cultura populara si de referinte filosofice clasice. Incepe in forta cu un statement: comunismul e (a fost) in esenta limbaj, capitalismul e in esenta un sir de cifre. Teza provocatoare cu o dezvoltare in cel putin aceiasi termeni.
URSS-ul ar fi fost un proiect esentialmente filosofic. Iar materialismul dialectic constitutiv ar fi fost reflectat perfect in gustul sovietic, mai ales in perioada terorii, pentru contradictie, pentru cuprinderea Totului, pentru reprezentarea contradictiei. Ce nu suporta sistemul era discursul coerent, discursul care nu-si tolera la fel de bine contrariul, dizidenta sigura ca adevarul e intr-o singura parte, spune Groys: “Materialismul dialectic functioneaza mai degraba ca excludere a excluderii. El accepta orice opozitie. Dar nu accepta refuzul acestei opozitii de a accepta opozitia care i se opune. Caci materialismul dialectic vrea sa fie absolut deschis – si tocmai de aceea exclude tot ce nu vrea sa fie la fel de deschis cum este el”. In sprijinul demonstratiei sint aduse dialoguri cu cititori probabil fictivi scrise de Stalin si publicate in Pravda. Cind ajunge la chestiunea limbajului, Stalin incearca sa-l incadreze la mijloace de productie, nu reuseste, dar atribuie eticheta de bigoti celor care vor sa-l incadreze la un singur capitol. Paradoxul, contradictia, doar asta este viu – este filosofia comunismului sovietic daca ar fi sa ne luam dupa Groys. Iar cei care acuza de dogmatism ce s-a intimplat in URSS ar trebui sa fie mai atenti cu definirea termenilor. Pentru ca a fost invers: un exces de paradox si de sensuri contrare debitate de acelasi lider.
Un text incomod total, scris in raspar cu bibliografia obisnuita. Un text care observa ba o nuanta intr-un text al lui Stalin, ba ca, de exemplu, in ultimul secol are loc o interesanta trecere de la opozitia om-animalic (ratiune versus instinct) la opozitia om-masina (masinaria de roboti fiind societatea de tip estic sovietic). Vestul a inceput sa promoveze atunci umanul cu tot ce e mai animalic. Groys spune ca CIA il promova pe Pollock pentru ca avea o politica in a promova tot ce era revolta instinctuala impotriva masinariei.
In fine, concluzia e si mai sofistica: inclusiv capitalismul estic de tip chinez sau rusesc reprezinta de fapt un proiect tipic al materialismului dialectic, al unui comunism care si-a pregatit din timp explozia contrariului. Cei care spun ca URSS a fost invinsa in Razboiul Rece uita ca Rusia a dezmembrat URSS, spune Groys. Si ca inca dinaintea Revolutiei din Octombrie se discuta despre posibila preluare a capitalismului si punerea lui la lucru in slujba comunismului. Apoi ia drept model capitalismul de tip autoritarist din China sau Rusia.
E o carte de tip fulger. Te poate lumina, rani, enerva, speria. E de citit.
Will Self, Cartea lui Dave, traducere si note de Daniela Rogobete,
colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2010
Boris Groys, Post-scriptumul comunist,
traducere de Maria-Magdalena Anghelescu,
Editura Idea, 2009
Galerie foto
