Va trebui sa o intrebam pe Maria Hristescu, adevarata autoare a romanului, pentru ca afirmatia ii apartine. Cred ca, din punctul ei de vedere, afirmatia e indreptatita: “arta asta” a functionat permanent ca o bariera intre ea si fiul ei, e inexplicabil de plina de mizerii si tristete, iar optiunea lui de a fi scriitor e greu de inteles pentru o mama care-si doreste ca fiul ei s-o duca bine, nu? Eu una nu-i dau dreptate Mariei Hristescu, dar imi e destul de greu si sa o contrazic. Tot ce pot face e sa ma gindesc la afirmatia dinsei atunci cind vorbesc, spre exemplu, cu bunica mea, si sa n-o incarc cu angoasele mele literare. Un “Saru’ mina pentru masa” e mult mai valoros pentru ea, cu toate ca i-am dedicat cartea.
Dincolo de relatia mama-fiu, probabil ca Maria Hristescu s-a gindit si la gura lumii. Puzderia de comentarii din mediul online romanesc, la fel ca multe emisiuni TV, arata ca multora le e foarte greu sa faca distinctia intre atacul la persoana si aprecierea unui produs artistic – si nu numai. Imi imaginez ca pentru o mama e dureros si de neinteles sa vada cum un copil crescut cu infinite precautii ajunge sa supere comunitatea in asemenea hal. Cred ca ea se gindeste la rusine, pentru ca o are.
Este romanul Ca picaturile de singe pe linoleumul din lift un kadis pentru copilul (ne)nascut?
In sensul de jurnal terapeutic, de efort al celui care scrie de a se lamuri cu lumea prin scris, da. La fel si in sensul de bocet pentru copilul nascut (nu stiu care ar fi echivalentul kadisului in crestinism, si ma refer la crestinism pentru ca personajele romanului se numesc Maria si Cristi Hristescu, si nu intimplator). De fapt, marturisesc ca n-am citit Kadis…, ce spun se bazeaza doar pe ce am frunzarit repede pe Google, si imi pare rau ca n-am citit inainte sa scriu Ca picaturile. Dar dincolo de bocet, jurnal si rugaciune, am gindit romanul si ca pe efortul supraomenesc al unei mame de a intelege incercind sa repete traseul fiului ei. Un exercitiu ad litteram de empatie, de care imi imaginez ca o mama poate fi capabila. Bineinteles, multe din opiniile Mariei Hristescu imi apartin (nu si cea despre arta care distruge oamenii) si pariul meu literar a fost sa exersez vocea asta inocenta si usor deranjata. Cea mai mare satisfactie a fost sa vad cum, usor, usor, Maria Hristescu nu mai sint eu. Si, nascind pe altcineva, am inceput s-o inteleg si mai mult: e foarte greu sa-ti judeci copilul, si poate fi si mai greu sa-l aperi de straini.
Te intreb parafrazind titlul unei cunoscute melodii: cine este omul din liftul tau?
Imi asum spoilerul: Maria Hristescu spune, spre sfirsitul cartii: “Si atunci m-am gindit ca injuraturile sint ca picaturile de singe de pe linoleumul din lift. M-am gindit ca uneori ele inseamna moarte si uneori ele inseamna un pic de singe curs din nas si alteori ele inseamna numai bulion”. Pornind de la revelatia ei, as spune ca omul din lift ar putea fi orice tinar, artist sau nu, care la un moment dat a reusit sa-i socheze si revolte pe cei din alta generatie. Daca in spatele acestui conflict se ascunde moartea sau putin singe curs din nas sau numai bulion, asta depinde de experientele fiecaruia dintre cititori. Important e sa ne gindim un pic ce a fost cu adevarat inainte de a-i sparge nasul omului din lift. Sau inainte de a-l omori. Sau inainte de a-l minji cu bulion. Pentru ca de obicei impactul judecatii nedrepte e proportional cu sensibilitatea celui judecat.