Sigur ca motive de pleosteala, tristete, neliniste, spaima, deznadejde rasar la tot pasul. Sigur ca ele s-au inmultit ca frunza si iarba in ultima vreme. Si? Unde-o sa ne duca megaisteriile, gigapanicile, hiperdepresiile? Stiu ca nu-s apta de mari debransari din real, de stari zen, ca poate n-o sa ajung niciodata la straluminare, dar ceva-ceva tot incerc, cu pasi de furnica. Dupa ce ma surp cit ma surp, ma sprijin in firavele mele proptele si merg mai departe, chiar daca sonticait.
Asa am facut si acum, cu uriasa cirja care, pentru mine, e arta. Am scris saptamina trecuta cum m-a ravasit o carte, Pastorala americana a lui Philip Roth. A dat cu mine de toti peretii si mi-a spulberat toata starea de bine adunata cu greu, asa ca am vorbit despre romanul asta cu prietenele mele Gabi si Simona pina am ametit. Ne sunam la telefon si scormoneam prin personaje, situatii, dialoguri, dadeam citate, comentam varianta engleza. Si pentru ca am ajuns aici, sa adaug ce delectare mi-a produs traducerea, cu atit mai mult cu cit si Alexandra (Coliban), si redactorul Gheo (Radu Pavel Gheo) imi sint prieteni. Desi Pastorala a rascolit totul in mine chiar cind credeam ca viata imi vine ca o manusa moale si calda, intr-un al doilea pas, cind mi-am mai revenit, mi-am zis: Doamne, ce bucurie sa citesti o carte mare! Ce izbinda pe Philip Roth!
Si, de parca zeii artei ar fi conspirat, s-a intimplat ca in plina criza, in toiul clocotului social, printre greve, nervi, amenintari, la Timisoara sa se desfasoare in doar citeva zile puzderie de festivaluri, tirguri, lansari de carte, vernisaje, concerte, cu sali pline de lume. In topul personal stau la loc de cinste (pe vazute si auzite) lansarea unei carti-unicat intr-o oenoteca (si ea unicat) si un magnific concert. Cele 490 de pagini (format mare) poarta pe coperta titlul Cartea strazii Eugeniu de Savoya. E una din cele mai vechi si mai frumoase strazi din Timisoara, pe care nucleul de scriitori, artisti, istorici, ziaristi pastoriti de Daniel Vighi prin fundatia Ariergarda a hotarit sa le anime printr-un festival stradal, printr-un portal, un film si chiar prin aceasta carte tiparita in romana, germana, maghiara si sirba. Am prezentat-o cu netarmurit entuziasm in subteranele oenotecii Savoya, in timp ce afara tuna si fulgera. Apoi, desi furtuna de afara s-a dezlantuit tot mai tare, am luat-o la trap cu Simona si nu ne-am oprit decit in biserica evanghelica luterana de la Punctele Cardinale, unde era in toi festivalul de muzica veche. Si in timp ce prin ogivele geamurilor se lasa noaptea luminata de fulgere, a inceput sa ne picure in suflete muzica formatiei Jan van Elsacker & al 7 cielo. Doi norvegieni cu lautele lor, o tinara din Heidelberg cu vechile sale instrumente de suflat si belgianul Jan, cu vocea lui dumnezeiasca, ne-au facut sa ne simtim nu in al saptelea, ci in al noualea cer, acolo, intre ziduri, ca intr-un invelis moale si cald, ferit de raul din lume, pentru ca tot ce cintau ei s-a asezat senin sub cupola celui mai frumos cu putinta titlu de concert: O, che felice giorno!