Veronica D. Niculescu: Pe strada Florimund de Mercy ma plimbam in Timisoara, inainte de internare… Daca cumva contele Florimund ar fi avut o iubita pe nume Floribunda, si impreuna ei ar fi avut un ciine, pe-acesta l-ar fi chemat cu siguranta Florihund! Azi am facut doua drumuri. Ce fericire sa umbli, si nu doar sa umbli, dar sa umbli hai-hui, nefortat de nimic, constatind cind si cind lipsa unei anumite dureri. Sa te latre aceiasi ciini din aceleasi curti, si tu sa mergi incet pe linga garduri, doar de dragul de-a merge. Florihund la vinatoare…
E.B.: Fericirea de-a umbla hai-hui! Ultima data am avut-o cu vreo saptamina inainte de a doua externare de la Crizis. Ma sculam pe la 5, eram singur in rezerva. Imi puneam niste cizme imense de cauciuc, luate de la magazie, si ma porneam printre pavilioane, in sus, spre padurea cu cirese… O roua abundenta impotmolea cararile abia facute de cei care rataceau ca si mine. (Odata m-am intilnit chiar cu medicul curant! Parea atit de trist fata de exuberanta mea, incit i-am sugerat ca e posibil sa se fi facut un transfer pacient-medic a depresiei mele… A suris si s-a dus mai departe in padurea nesfirsita, pierzindu-se pe sub copacii plini de cirese…) Aveam si un aparat simplu de radio cu tranzistori. Ascultam melodii romantice si trimiteam SMS-uri asupra situatiei actuale a padurii lui Lucian Teodorovici… Eram fericit. Stiam ca sint fericit!! Scapasem de boala aceea ciudata a neputintei fara motiv aparent. Imi miscam picioarele vioi, culegeam ciresele rosii, ude, stralucitoare… Ma gindeam ca am invins. Carnea mea, sufletul meu se bucurau intens, gilgiitor…
V.D.N.: Cind m-am trezit, am inteles dupa culoare. Era totul roz in jur, de cum dezlipeai genele. Si stiam – vazusem din mers, in drum spre sala de operatie, trecind printre usi actionate pneumatic, ca-n Star Trek – stiam ca sala de Reanimare e roz, roz, roz. Ce fericire sa te trezesti, pentru o clipa prelunga sa intelegi ca, uite, chiar te-ai trezit, inainte sa intelegi durerea, sa te simti de parca tocmai a trecut trenul peste tine. Si-apoi, salonul albastru. Iar mai tirziu primele plimbari pe terasa, o terasa imensa, de-a lungul tuturor saloanelor, cu apa de ploaie zvintata, cu acoperisuri in departare si jos, in iarba, un fazan ratacit, derutat de marginea mereu schimbatoare a orasului. Fazanul care cocheta cu un ciine vagabond. Si eu, deasupra lor, mica si fericita, in papuci galbeni de plus, anticipind…
E.B.: Chestia-i ca dupa ce citeste omul descrierile astea mai ca ii invidiaza pe cei care au fost internati pe undeva! Ferocitatea situatiei e in frica ce-ti umple sufletul, gindindu-te ca s-ar putea sa strabati camera roz ca intr-un final de calatorie… N-ai dori sa patrunzi niciodata in asemenea incapere!
V.D.N.: Mai mult, eu nici macar nu-ndrazneam sa ma gindesc la camera roz! Spaimele mari sint mult mai devreme, in altfel de plimbari pe strazi florimunde, si-n poduri peste Bega, si-n cele din urma in corpul tau dezgolit lipit de masa rece unde numeri secundele si vine noaptea picurind pe vena. Dar cine poate si cine vrea sa scrie despre spaimele dinainte? Mai usor de vorbit despre “cistigasem”, “am invins”, bucurii intense, fericiri afebrile.
E.B.: Fericiri afebrile! Merge ca titlu! Mai ales ca, iata!, se implinesc doi ani de cind apar, saptamina de saptamina, Diabloguri…
(va urma)