– Fragment –
Da, il adoram. De altfel, toata lumea il adora. Dadacele noastre, invatatoarele lui, profii, colegii de birou, vecinii… toata lumea.
Cind eram mici, tolanite pe mocheta din camera lui, ascultindu-i discurile si furindu-i bomboanele in timp ce el ne facea temele, ne distram imaginindu-ne viitorul. Ii preziceam: “Esti atit de dragut ca o sa puna laba pe tine o uricioasa”.
Bingo.
Imi inchipui de ce s-au certat. Probabil din cauza mea. As putea reproduce discutia lor pina la cel mai mic suspin.
Ieri dupa-amiaza l-am intrebat pe fratele meu daca putea sa ma ia si pe mine. “Ce intrebare…” , s-a ofuscat el amabil la telefon. Apoi nevasta-sa trebuie sa fi facut vreo criza, fiindca asta ii obliga sa faca un ocol considerabil. Fratele meu a ridicat probabil din umeri, iar ea a insistat. “Totusi, draga… pentru Limousin… piata Clichy nu e tocmai o scurtatura, din cite stiu…”
A fost silit sa se poarte mai dur ca sa para ferm, s-au culcat certati, iar ea a dormit la Hotelul Fundului Intors.
S-a trezit prost dispusa. A luat-o de la capat cu criticile in fata cafelei bio din cicoare. “Puturoasa de sora-ta ar fi putut totusi sa se scoale si sa-si miste fundul pina aici… Sincer acum, nu slujba o omoara, nu-i asa?”
El nu i-a raspuns. Studia harta.
Ea s-a dus sa se inchida bosumflata in baia Kaufman & Broad (imi amintesc prima noastra vizita… Carine, cu un soi de esarfa din muselina mov in jurul gitului, invirtindu-se printre plantele sale verzi si vorbind despre Micul ei Trianon cu un fel de uguit in gitlej: “Aici e bucataria… practica. Aici sufrageria… primitoare. Aici salonul… transformabil. Aici camera lui Leo… ludica. Aici spalatoria… indispensabila. Aici baia… dubla. Aici camera noastra… luminoasa…” . Aveam senzatia ca voia sa ni-l vinda. Simon ne condusese pina la gara si, inainte sa ne despartim, ii repetaseram: “E frumoasa casa ta…”. “Da, e practica”, raspunsese el clatinind din cap. Nici Lola, nici Vincent, nici eu nu scoseseram un cuvint pe drumul de intoarcere. Toti trei putin tristi, ne gindiseram probabil, fiecare in coltisorul lui, la acelasi lucru: ca ne pierduseram fratele mai mare si ca viata avea sa fie mult mai grea fara el…), apoi trebuie sa se fi uitat la ceas de cel putin zece ori intre casa lor si bulevardul pe care locuiam eu, sa fi gemut la fiecare semafor si, cind in sfirsit a claxonat – fiindca ea a claxonat, bag mina-n foc –, eu n-am auzit.
Dezastru, dezastru, dezastru!
Dragul meu Simon, imi pare rau ca te fac sa treci prin toate astea…
Data viitoare am sa ma organizez mai bine, iti promit.
Am sa ma descurc mai bine. Am sa ma culc devreme. N-am sa mai beau. N-am sa mai joc carti.
Stii, data viitoare am sa fiu mai echilibrata… Ba da. Am sa-mi gasesc pe cineva. Un baiat frumos. Alb. Fiu unic. Un tip cu carnet si Toyota cu ulei de rapita.
Am sa pun mina pe unul care lucreaza la Posta, pentru ca taica-su lucreaza la rindul lui la Posta, si care isi face norma de douazeci si noua de ore fara sa se imbolnaveasca. Un nefumator. Am specificat in fisa Meetic1. Nu ma crezi? Ei bine, ai sa vezi. De ce rizi, timpitule?
Asa n-am sa te mai bat la cap simbata dimineata sa mergem la tara. Am sa-i spun iubitelului meu de la Oficiul P.T.T.: “Hei, iubitel! Ma duci la nunta verisoarei mele cu GPS-ul tau frumos care merge pina si in Corsica si in Dom-Tom2?” si, hop!, treaba va fi rezolvata.
De ce rizi ca prostul? Crezi ca nu sint destul de smechera ca sa fac ca altele? Ca sa pun mina pe un bogatan cu jiletca galbena si cu eticheta autocolanta Nigloland3? Un logodnic caruia sa-i cumpar boxeri Celio in pauza de prinz? O, da… Ma emotionez numai cind ma gindesc la asta… Un tip cumsecade. Sincer. Modest. Inzestrat cu gramezi de bani si un livret la Casa de Economii.
Care nu isi iese niciodata din fire. Care nu s-ar gindi la altceva decit sa compare preturile de la raft cu cele din catalog si sa spuna: “N-are rost sa ne agitam, draga mea, diferenta dintre Casto si Leroy Merlin sta numai in servicii…”
Si o sa trecem intotdeauna pe la subsol ca sa nu murdarim intrarea. Si o sa ne lasam pantofii la baza treptelor ca sa nu murdarim scara. Si o sa fim prieteni cu vecinii care vor fi extrem de simpatici. Si o sa facem un gratar de gradina din caramida, iar asta o sa fie o sansa pentru copii, fiindca impartirea va fi foarte sigura, cum spune cumnata-mea, si…
O, ce fericire!
Era prea infiorator. Am adormit.
M-am trezit in parcarea unei benzinarii din apropiere de Orleans. Ametita bine. Zapacita si plina de bale. Nu reuseam sa deschid ochii, iar parul mi se parea surprinzator de greu. De altfel, l-am si pipait, ca sa vad daca era intr-adevar par.
Simon astepta la casa. Carine isi refacea machiajul.
M-am postat in fata unui automat de cafea.
Mi-a luat pe putin treizeci de secunde ca sa-mi dau seama ca puteam sa ridic paharul. Am baut lichidul fara zahar si fara convingere. Probabil ca ma inselasem asupra butonului. Cappuccinoul ala avea un usor gust de rosii, nu-i asa?
Bah. Ziua se anunta extrem de lunga.
Ne-am urcat din nou in masina fara sa schimbam un cuvint. Carine a scos o sticluta cu alcool din trusa ei ca sa-si dezinfecteze miinile.
Carine isi dezinfecteaza intotdeauna miinile cind pleaca dintr-un loc public.
E din cauza igienei.
Carine vede pur si simplu microbii.
Le vede labele mici si paroase si gurile oribile.
De altfel, asta e motivul pentru care nu ia niciodata metroul. Nici trenurile nu-i plac. Nu se poate impiedica sa se gindeasca la oamenii care si-au pus picioarele pe scaune si si-au lipit mucii pe dosul rezematorilor pentru brate.
Le interzice copiilor ei sa se aseze pe vreo banca sau sa atinga balustradele scarilor. Are probleme cind e sa-i duca in parc. Are probleme cind e sa-i puna pe un tobogan. Are probleme cu tavile de la McDonald’s si are mari probleme cu schimburile de carduri Pokemon. O doare cind vede macelari care nu poarta manusi si vinzatoare care nu folosesc un cleste ca sa-i serveasca ei croasantul. Sufera din cauza gustarilor comune de la scoala si a iesirilor de la piscina, unde toti pustii isi dau mina inainte sa faca schimb de micoze.
Viata e pentru ea o ocupatie istovitoare.
Pe mine ma deranjeaza grozav chestia asta cu sticlutele cu alcool dezinfectant.
Sa-l privesti tot timpul pe celalalt ca pe un sac de microbi. Sa te uiti tot timpul la unghiile lui cind ii stringi mina. Sa fii tot timpul banuitor. Sa te ascunzi tot timpul indaratul esarfei. Sa-ti pui tot timpul copiii in garda.
Nu atinge. E murdar.
Ia miinile de-acolo.
Nu imparti cu altul.
Nu iesi in strada.
Nu te aseza pe jos ca te plesnesc!
Sa-ti speli tot timpul miinile. Sa-ti clatesti tot timpul gura. Sa te pisi tot timpul in echilibru, la zece centimetri deasupra colacului, si sa saruti fara sa atingi cu buzele. Sa judeci tot timpul mamele dupa culoarea pe care o au urechile plozilor.
Tot timpul.
Tot timpul sa judeci.
Chestia asta nu miroase deloc a bine. De altfel, in familia lui Carine, toata lumea s-a repezit sa lase la o parte orice retineri in toiul mesei si sa vorbeasca despre arabi.
Tatal lui Carine le spune arabeti.
Spune: “Eu platesc impozite ca sa faca arabetii cite zece plozi”.
Spune: “Dac-ar fi dupa mine, as arunca pleava asta intr-un vapor si as torpila-o toata…”
Ii place grozav sa spuna si ca: “Franta e o tara de intretinuti si de nevolnici. Francezii sint toti niste cretini”.
Cel mai adesea incheie asa: “Eu lucrez in primele sase luni din an pentru familie si in celelalte sase pentru stat, asa ca sa nu vina nimeni sa-mi vorbeasca mie de saraci si de someri, da?! Lucrez o zi din doua ca sa poata Mamadou sa-si ingrase cele zece negrese, asa ca sa nu vina nimeni sa-mi tina mie lectii de morala!”.
Ma gindesc la un prinz anume, de care nu-mi face nici o placere sa-mi aduc aminte. Era botezul micutei Alice. Ne strinseseram la parintii lui Carine, in apropiere de Le Mans.
Tatal ei e administratorul unui cazinou (se ocupa de afacerile marunte, nu de terenul de joc) si, abia cind l-am vazut in capatul aleii sale pavate, intre felinarul din fier forjat artistic lucrat si frumosul sau Audi, am inteles intr-adevar sensul cuvintului ingimfat. Amestecul ala de prostie si aroganta. Multumirea aia de sine nezdruncinata. Casmirul ala de culoarea azurului intins pe burta imensa si felul ala straniu – atit de calduros – de a-ti intinde mina, urindu-te deja.
Mi-e rusine cind ma gindesc la prinzul ala. Mi-e rusine si nu sint singura. Lola si Vincent nu sint nici ei prea mindri, imi inchipui…
Simon nu se afla acolo cind discutia a luat-o razna. Era in fundul gradinii si construia o cabana pentru fiul lui.
Trebuie sa fie deja obisnuit. Trebuie sa stie ca e mai bine sa te tii la distanta de umflatul de Jacquot cind incepe sa-si dea drumul la gura.
Simon e exact ca noi: nu-i plac certurile de la sfirsitul banchetelor, ii e teama de conflicte si se fereste de recursurile la violenta. Pretinde ca e o energie prost intrebuintata si ca trebuie sa-ti pastrezi fortele pentru lupte mai interesante. Ca oamenii ca socrul sau sint batalii pierdute dinainte.
Iar cind i se vorbeste despre ascensiunea extremei drepte, clatina din cap: “Bah… namol pe fundul lacului. E firesc, e uman. Sa nu-l rascolim, o sa se ridice la suprafata”.
Oare cum suporta prinzurile astea in familie? Cum face sa-si ajute socrul sa tunda gardul viu?
Se gindeste la cabanele lui Leo.
Se gindeste la clipa in care isi va lua baietelul de mina si se va afunda impreuna cu el in tufisurile tacute.
Mi-e rusine fiindca am plecat capul in ziua aia.
Am plecat capul din nou. N-am infruntat vorbele bacanului astuia furios care n-o sa-si vada niciodata mai departe de lungul nasului.
Nu l-am contrazis. Nu ne-am ridicat de la masa. Am continuat sa mestecam incet fiecare imbucatura, multumindu-ne sa gindim ca tipul era un cretin si tragind zdravan de toate cusaturile ca sa reusim sa ne invesmintam in continuare in ceea ce ne tinea loc de demnitate.
Bietii de noi. Atit de lasi, atit de lasi…
De ce sintem asa toti patru? De ce ne intimideaza oamenii care tipa mai tare decit altii? De ce oamenii agresivi ne fac sa ne pierdem?
Ce anume nu merge la noi? Unde se opreste buna educatie si unde incepe moliciunea?
Am vorbit adesea despre asta. Ne-am recunoscut de multe ori vina in fata cojilor de pizza si a scrumierelor improvizate. N-avem nevoie de nimeni ca sa ne ajute sa plecam grumazul. Sintem destul de mari ca sa-l indoim singuri si, oricare ar fi numarul sticlelor golite, ajungem intotdeauna la aceeasi concluzie. Ca asa sintem noi, tacuti si incapatinati, dar intotdeauna neputinciosi in fata cretinilor, iar asta tocmai pentru ca n-avem nici cea mai mica farima de incredere in noi. Nu ne iubim pe noi insine.
Nu personal, vreau sa spun.
Nu ne acordam prea multa importanta.
Nu destula ca sa vorbim aprins, aruncind stropi de saliva pe jiletca taichii Molinoux. Nu destula ca sa ne inchipuim macar o secunda ca tipetele noastre ascutite ar putea devia curba gindurilor sale. Nu destula ca sa speram ca gesturile noastre de dezgust, servetele aruncate sub masa si scaunele trintite pe spate ar putea schimba in vreun fel mersul lumii.
Ce-ar fi gindit acest brav contribuabil vazindu-ne ca ne agitam in halul asta si plecam din casa lui tinind capul sus? Ar fi innebunit-o pur si simplu de cap pe nevasta-sa toata seara, repetind: “Ce cretini! Chiar asa, ce cretini! Pe bune acuma, ce cretini…”.
Cum sa-i facem asta bietei femei?
Cine sintem noi ca sa le stricam petrecerea la douazeci de persoane?
Putem spune de asemenea ca nu e vorba de lasitate. Putem admite de asemenea ca e vorba de intelepciune. Putem admite ca stim sa ne dam la o parte. Ca nu ne place sa calcam in rahat. Ca sintem mai cinstiti decit toti oamenii astia care trancanesc tot timpul si nu se satura niciodata.
Da, asa ne imbarbatam. Aducindu-ne aminte ca sintem tineri si deja mult prea lucizi. Ca sintem cu mii de metri deasupra furnicarului si ca prostia nu ne atinge prea tare. Ne batem joc de ea. Avem altceva. Ne avem pe noi. Sintem bogati intr-un fel aparte.
Ajunge sa ne uitam in sufletul nostru.
Avem multe lucruri in cap. Multe lucruri foarte indepartate de gargara asta rasista. Avem muzica si scriitori. Drumuri, miini, ascunzatori. Frinturi de stele cazatoare recopiate pe chitante de la cardul de credit, pagini smulse, amintiri fericite si amintiri inspaimintatoare. Cintece, refrene care ne stau pe limba. Mesaje arhivate, carti strivitoare, ursuleti din bezea si discuri zgiriate. Copilaria noastra, singuratatile noastre, primele noastre emotii si planurile noastre de viitor. Toate orele acelea de veghe si toate usile acelea bine unse. Tumbele lui Buster Keaton. Scrisoarea lui Armand Robin catre Gestapo si berbecul norilor al lui Michel Leiris. Scena in care Clint Eastwood se intoarce zicind: Oh… and don’t kid yourself, Francesca4… si cea in care Nicola Carati isi sustine bolnavii condamnati la moarte la procesul calaului lor. Balurile de 14 iulie de la Villiers. Parfumul gutuilor din pivnita. Bunicii nostri, sabia domnului Racine, platosa sa stralucitoare, fantasmele noastre de provinciali si veghile noastre meditative. Impermeabilul don’soarei Jeanne cind urca in spatele lui Gaston pe motocicleta. Les Passagers du vent5 de Francois Bourgeon si primele rinduri din cartea lui Andre Gorz catre sotia sa, pe care Lola mi le-a citit ieri-seara la telefon, cind ne-am batut iarasi joc de dragoste vreme de vreun ceas: “Vei implini patruzeci si doi de ani. Ai scazut zece centimetri, nu cintaresti decit patruzeci si cinci de kilograme si esti inca frumoasa, gratioasa, atragatoare”. Marcello Mastroianni in Ochi negri si rochiile lui Cristobal Balenciaga. Mirosul de praf si de piine uscata al cailor seara, cind coboram din caruta. Sotii Lalanne in atelierele lor despartite de o gradina. Noaptea in care am vopsit din nou Rue des Vertus si cea in care am strecurat o scrumbie sub terasa restaurantului unde lucra dobitocul ala de Tigaie Tefal. Si calatoria aia, intinse pe niste cutii de carton in remorca unei camionete, in timp ce Vincent ne citea cu voce tare din L’Etabli6. Fata lui Simon cind a auzit-o pe Björk prima oara in viata si pe Monteverdi in parcarea clubului Macumba.
Toate prostiile astea, toate remuscarile astea si baloanele noastre de sapun la inmormintarea nasului Lolei…
Iubirile noastre pierdute, scrisorile noastre rupte si prietenii nostri la telefon. Noptile acestea memorabile, mania aceasta de-a te muta mereu cu totul si cel sau cea pe care ii vom impinge miine, alergind dupa un autobuz care nu ne-a asteptat.
Toate astea si multe altele.
Destule ca sa nu-ti distrugi sufletul.
Destule ca sa nu incerci sa discuti cu toti dobitocii.
Sa crape.
Or sa crape oricum.
Or sa crape singuri, in timp ce noi vom fi la cinema.
Iata ce ne spunem ca sa ne consolam ca n-am plecat in ziua aia.
Ne reamintim de asemenea ca toate astea – aparenta indiferenta, discretia si slabiciunea – sint din vina parintilor nostri.
Din vina lor sau datorita lor.
Fiindca ei ne-au invatat sa iubim muzica si cartile. Ei ne-au vorbit despre altceva si ne-au silit sa vedem altfel. Mai sus, mai departe. Dar tot ei au uitat sa ne dea incredere in noi. Isi inchipuiau ca va veni de la sine. Ca eram oarecum pregatiti pentru viata si ca laudele aveau sa ne strice caracterul.
Punct ratat.
N-a venit niciodata.
Iar acum sintem astfel. Niste mototoli sublimi. Tacuti fata de cei expansivi, cu izbucnirile noastre ratate si vaga noastra senzatie de voma.
Prea multa frisca, probabil…
Intr-o zi, imi amintesc, eram toata familia pe o plaja din apropiere de Hossegor – se intimpla rar sa fie toata familia undeva, pentru ca Familia cu majuscula n-a fost tocmai de noi – si batrinul (tata n-a vrut niciodata sa-i spunem “tata” si, cind oamenii se mirau, le explicam ca era din cauza evenimentelor din mai ‘68. Ne placea grozav explicatia asta, “mai ‘68”, era ca un cod secret, era ca si cum am fi spus: “Din cauza ca vine de pe planeta Zorg”), deci batrinul trebuie sa fi ridicat nasul din cartea lui si sa fi zis: “Copii, vedeti plaja asta? (Va imaginati Coasta de Argint ca pe-o plaja?) Ei bine, stiti ce sinteti voi in universul asta? (Da! Niste fiinte private de Razgiieli!) Sinteti grauntele asta de nisip, iata. Nimic mai mult”.
1. Unul dintre cele mai mari site-uri europene de intilniri online, infiintat in 2001 de Marc Simoncini si cotat la bursa din 2005.
2. Abreviere pentru Departement d’outre-mer – Territoire d’outre-mer (Departament de peste mari – Teritoriu de peste mari), denumire generica a teritoriilor aflate sub suveranitate franceza situate in afara Frantei.
3. Parc tematic din Dolancourt, fondat in 1987 de catre fratii Patrice si Philippe Gelis.
4. A… si nu cumva sa te amagesti singura, Francesca… (in engl., in orig.)
5. In traducere, Calatorii vintului – serie de benzi desenate de inspiratie istorica ilustrata de Francois Bourgeon.
6. Lucrare publicata in 1978 a sociologului francez Robert Linhart (n. 1943).
CARTEA
Plin de naturalete, prospetime si umor, Darul unei zile, cel mai recent roman al autoarei, ne invita sa lasam deoparte grijile cotidiene si sa patrundem din nou in atmosfera magica a copilariei si adolescentei, pe urmele unui cvartet neastimparat, alcatuit din patru frati intre care dainuie inca o legatura strinsa, tesuta din firele unor amintiri de neuitat. Uitind de probleme si responsabilitati, Garance, Simon si Lola fug de la o nunta in familie ce se anunta deosebit de plicticoasa pentru a-l vizita pe Vincent, fratele cel mic, care lucreaza ca ghid sezonier la un castel pierdut intr-un satuc din provincia Touraine. Departe de lume, cei patru adulti redevin pentru o zi copiii de altadata, duelindu-se in intepaturi ironice, jucindu-si feste si depanind amintiri despre nazdravaniile pe care le-au facut, cartile pe care le-au citit sau muzica pe care au ascultat-o. Fiecare pagina din romanul Annei Gavalda respira bucuria de-a trai si sentimentul de libertate al acestor copii mari care isi savureaza din plin scurta zi de vacanta.
AUTOAREA
Anna Gavalda (n. 1970) a cistigat in 1998 trei premii intii la trei mari concursuri de proza. Un an mai tirziu, ii apare volumul de povestiri As vrea sa ma astepte si pe mine cineva (Polirom, 2006), ajuns la a douasprezecea editie, vindut in Franta in sute de mii de exemplare, tradus in treizeci si sase de limbi si distins cu Le Grand Prix RTL-Lire 2000. In februarie 2002 publica romanul O iubeam (Polirom, 2003), urias succes de public (peste 250.000 de exemplare vindute in primele opt luni de la aparitie), in 2004, Impreuna (Polirom, 2005), iar in 2008 Cea care alina (Polirom, 2008), ambele intrat imediat pe listele de bestselleruri din toata Europa.
Galerie foto
