Comedia Umana e o carte decenta. Asta pentru ca e o carte scurta. E o carte decenta pentru ca se bazeaza pe un personaj si jumatate. Micutul Ulise, cel pornit zi de zi in descoperirea lumii, cel uimit mai tot timpul de lucruri pe care cei din jur le iau de-a gata (de altfel, unul dintre cele mai reusite capitole ale romanului este chiar primul, pinza pe care Saroyan pune cele doua intilniri miraculoase ale micutului Ulise, cu un popindau si cu un tren, din care un negru ii raspunde la salut) si Homer, fratele mai mare devenit, prin plecarea la razboi a lui Marcus, barbatul familiei. Spun un personaj si jumatate pentru ca Saroyan, desi ii acorda micutului Ulise putin spatiu, rezervindu-i exclusiv detaliile, reuseste un personaj minunat, in discretia si delicatetea sa. Homer e insa recipientul prea multor intentii: agent personificator al maturizarii, mesager al mortii, martor al evenimentelor cadru ale romanului.
Meteahna scriitorului de a-ti atrage atentia este suparatoare
Lasam deoparte triada Ulise-Homer-Ithaca (ultimul fiind oraselul imaginar in care se petrece actiunea romanului, echivalent mitofor al oraselului Fresno, unde a copilarit Saroyan) si tot simbolismul deranjant si facil pe care ar fi dorit Saroyan sa-l injecteze in ea. Nu e singurul amanunt suparator in carte. La fel de suparator ca si meteahna scriitorului de a-ti atrage atentia, de nu te credita cu destula inteligenta ori sensibilitate pentru a sesiza de unul singur lucrurile nespuse.
Pe scurt: Homer Macauley trebuie sa tina locul fratelui sau mai mare, plecat la razboi, drept care se angajeaza la o companie locala de telegraf, pe postul de curier. Fiind vorba despre o “comedie umana”, apar personajele, care mai de care mai interesant: batrinul Willy Grogan, telegrafistul batrin fost detinator de record national la viteza, acum alcoolic declarat, seful postului, un alt personaj aproape interesant, adevarat raisoneur al romanului… si, ce e mai important, apar personajele-situatii, cele pe care Homer este obligat sa le cunoasca atunci cind le livreaza telegramele.
Maturizarea lui Homer are loc in primul rind prin contactul cu “matrurii”, cu alcoolismul lui Grogan (cel care-i da instructiuni precise de actiune pentru clipele de criza), cu diplomatia si darnicia sefului de post, dar si la contactul cu tragediile a caror sursa terta este chiar el, mesagerul mortii. El este cel care trebuie sa duca vestea mortii tinerilor soldati, unor mame sau sotii, ocazie perfecta pentru Saroyan de a-si exersa patetismul si sentimentalismul: “Fara sa stie de ce – caci situatia il intristase peste masura –, Homer simti ca i se face rau si-i vine sa vomite. Nu-i era sila de femeia din fata lui, dar ceea ce patise ea parea atit de nedrept si de inutil, incit parca si lui ii pierise pofta de viata – pentru vecie.
Haide, spuse femeie, asaza-te aici. Il impinse pe alt scaun si ramase in picioare in fata lui. Vreau sa ma uit la tine.
Il privea cu o expresie stranie pe chip, iar curierul, cu inima grea si amara, parca era paralizat. Nu simtea nici dragoste, nici ura, ci doar un soi de dezgust; totodata, il incerca o mila sfisietoare nu doar pentru sarmana femeie, ci pentru toate lucrurile lumii acesteia, pentru rabdarea lor netarmurita ce nu-si gasea alt sfirsit decit moartea. Isi inchipuia cum fusese odinioara – o femeie tinara si frumoasa, asezata linga leaganul pruncului ei. Parca o si vedea privind acel bot miraculos de viata omeneasca, neajutorat si fara darul vorbirii, dar plin de viata ce avea sa vina”. Devine clar ce am vrut sa spun, nu-i asa? Parca traiesc doi scriitori in rindurile astea: unul care stie sa construiasca o situatie, pe care, daca ar lasa-o asa (sa zicem, daca am opri cadrul la “vomite” – Hemingway), apoi unul care vine sa explice si iar sa explice, sa intre in capul personajului si sa construiasca aberatii (“si-o inchipuia… “ – nu, nu si-o inchipuia, in clipa aia nici un personaj veridic nu-si inchipuie nimic, pur si simplu traieste, inchipuirile vin dupa).
Ce e bun in aceasta carte e personajul Ulise
Seful postului, un alt personaj ratat: de unde pornesti cu senzatia ca ai de-a face cu Observatorul romanului, Saroyan simte nevoia sa-l incarce cu tot soiul de umanisme de-a dreptul ridicole. OK, inteleg ca, amenintat cu pistolul de un low-life, un underdog, ii da aluia toti banii necesari pentru a ajunge acasa, la maica-sa, dar faptul ca, dupa plecarea atacatorului, ii trimite mamei aceluia o telegrama “filiala”, pe mine ma umple de o scirba similara cu cea a lui Homer.
Reusit, pina la un punct, capitolul orei de istorie antica, schimbul rapid de replici intre elevi si batrina profesoara, capitol umbrit (iarasi, dublul Saroyan) de insertia unui element de inechitate sociala. Si, bineinteles, “ciocoiul” care trebuia sa cistige concursul de alergare nu se putea numi altfel decit Hubert Ackley III.
Adaugati la toate astea niste teorii ale americanitatii, apoi finalul tragic, al mortii lui Marcus, moarte anuntata, cum altfel decit printr-o telegrama pe care o primeste batrinul Grogan care hotaraste sa si moara, in acelasi timp… toata cartea se transforma intr-o varza sentimentala, tristetea acopera paginile ca o peltea, prin care abia daca pilpiie zeita speranta.
Repet, ce e bun in aceasta carte e personajul Ulise, apoi atmosfera de orasel al anilor ‘40, intr-o America parca adormita, a carei visare e tulburata doar de acele telegrame care anunta moartea soldatilor. Totusi, tin sa-i dau dreptate unui Hemingway care-si exprima dispretul la adresa lui Saroyan. Cred ca si colegul sau de cimitir, Parajanov, e cu citeva capete artistice deasupra.
William Saroyan, Comedia Umana, colectia “Premiul Pulitzer”, Editura Rao, 2009
Galerie foto
