Cerul din burta este prima mea carte accidentala, in sensul ca nu face parte din proiectul meu anterior de scriitor. Terminasem Credinta – un volum de versuri – si ma aflam la o rascruce: inainte, pe drumul cel larg, era poezia, in stinga era proza si in dreapta, literatura pentru copii. N-am apucat-o pe poteca pietruita a romanului sau pe ulita prafuita – si prin asta atit de familiara – a poemului, dar nici pe cararea napadita de balarii a cartii pentru cei mici. Aveam sa ma aventurez si pe ele, dar nu atunci, cind m-am pomenit pornind de-a dreptul prin iarba.
Cerul… se aseza intre lumi, prozo-poezie, fragmentarism si autenticitate. Crestea pe o poveste aparent comuna, despre care pina atunci, in mod paradoxal, nu se mai vorbise. Avea in centru o fata pe cale de a deveni mama, dar si un copil care desfacea orizontul cu palmele lui in formare. Vorbea despre cabinete medicale, carti de specialitate, stiri la tv, dar si despre mama adevarata – cea care nascuse doisprezece copii –, despre comunism sau despre istorie. Migaleam textul fara constringeri, fiindca, de fapt, sosise timpul pentru o astfel de carte. Amestecul genurilor literare nu mai era o noutate – eu insami, in cartile mele anterioare, grefasem structuri romanesti pe poezie –, iar spatiul privat traditional isi dinamitase parte din zidurile exterioare. Abia dupa ce a iesit Cerul… in lume, am stiut ca s-a spulberat un tabu. S-au scris apoi cel putin doua carti conexe: Dictionarul Mara de Dan Coman si Nasterea: istorii traite, volum coordonat de Mihaela Miroiu si Otilia Dragomir.
Destul de putine texte despre maternitate in literatura. Este o eschivare a scriitoarelor fata de aceasta tema sau altele sint motivele?
Nu cred ca e vorba de vreo eschiva, ci mai curind de conditionari exterioare. Unele tin de mentalitati – sarcina a fost de-a lungul timpului un subiect stinjenitor, nu interesant –, iar altele, de virsta literaturii in general – metafora modernista avea menirea de-a ascunde si nu de-a arata. In anii optzeci, cind a inceput sa apara timid si o poezie despodobita, un astfel de text n-ar fi putut trece de cenzura. A trebuit deci sa se schimbe un regim, sa se dilueze prejudecati – pictorialele cu vedete insarcinate sint de data recenta peste tot in lume –, sa apara studiile de gen si sa se experimenteze postmodernismul literar ca sa se poata scrie in sfirsit si despre maternitate.
Cit de multa poezie suporta un roman?
Probabil ca destul de multa, din moment ce asistam la continue aglutinari ale genurilor. Poezia – care nu este doar forma, ci si continut – a infuzat mari romane, de la Toamna patriarhului de Marquez la Dictionarul Kazar de Milorad Pavic. Acum citiva ani, inainte sa se sinucida, Aglaja Veteranyi cistiga importante premii pentru proza cu De ce fierbe copilul in mamaliga. Herta Muller a scris romane din poeme, iar asta n-a facut-o mai putin prozatoare. Andrei Belii experimenta la inceputul secolului trecut un roman rimat si ritmat, Petersburg. Structuralistii francezi au, in mare parte, un miez poetic. Exista pina si proza erotica doldora de poezie: Le mort de Georges Bataille, ca sa dau un simplu exemplu. Si cum lista ar putea continua, e limpede ca granitele sint facute ca sa fie surpate.
Cerul din burta e in doua lumi deodata, a prozei si a poeziei, fiindca a crescut din postmodernitatea exterioara. Si, cum cred ca si cartile sint preconditionate, “genele” Cerului… nu puteau fi decit hibride.