Si mai risc inca o data scandalosul: vazind imaginile din fata Palatului Victoria recunosc ca m-am simtit bine. Nu din pricina vreunui partizanat politic care mi-ar fi stirnit entuziasmul, nu pentru ca mi-am facut vreo speranta cu privire la rezultatele concrete ale manifestatiei sindicale. M-am simtit bine exclusiv din punct de vedere estetic. Si, facind aceasta remarca, deja e cazul sa ma explic.
La mijlocul deceniului spre al carui sfirsit ne indreptam am ajuns in nordul Frantei, cel renumit pentru simpatiile de stinga, exact in timpul unor manifestatii de amploare. Detasat fiind de subiectul revoltei publice, m-am surprins de mai multe ori admirind… tinuta acelor mitinguri la care participam doar ca spectator. Oameni care, in mod evident, isi aveau motivele lor puternice de nemultumire se adunau in piete, in mod decent, isi strigau sloganurile, isi agitau steagurile, ridicau ca la comanda pancartele din timp pregatite, aplaudau vorbitorii, ii ironizau pe oamenii politici ai zilei. Erau grupuri care dansau. Erau grupuri care cintau. Parea, daca n-ai fi stiut care e de fapt miza, ca s-au adunat pentru a sarbatori ceva.
M-am intrebat, ca orice roman obisnuit sa citeasca disperarea participantilor la manifestatii pe fete descompuse, in urlete paroxistice, ba chiar in geamurile sparte ale unor magazine, in automobilele devastate, cum pot reprezenta asemenea grupuri, pasnice, aproape sarbatoresti, o forta de care politicienii sa se teama. In fond, nu asta e scopul? Un miting nu trebuie sa-i faca pe cei vizati de el sa tremure, sa se sperie de consecinte, sa cedeze in fata multimii furibunde? Raspunsul mi-a fost dat ulterior de catre o profesoara universitara care se afla printre gazdele noastre. Puterea sta, mi-a zis simplu, in numarul participantilor la miting, nu in manifestarile lor violente. Numarul lor e un semnal clar ca s-a atins un anume prag de suportabilitate. Iar politicienii stiu sa decripteze, sa inteleaga forta multimii.
Deceniul trecut, primul al revenirii noastre la democratie, mi-a creat mie, dar cred ca ne-a creat celor mai multi dintre noi, neobisnuiti cu revolta publica, o anume imagine despre cum trebuie sa se desfasoare un miting. Am amintit deja semnele violentei, nelipsite din manifestatiile acelor ani. Frica nu se transmitea numai catre politicieni, dar si acasa, catre oamenii din fotolii, din care multi n-aveau neaparat motive sa rezoneze cu cei din strada, cu revendicarile lor. Erau, acele demonstratii, un soi de continuare a haosului revolutiei din decembrie ‘89, in care nu nemultumirea se voia transmisa, ci ura. Forta urii. Si ne venea poate greu unora dintre noi sa intelegem de ce Occidentul ne privea cu dispret pentru imaginile acestei salbaticii pe care o transmiteam prin intermediul televiziunii. Ne intrebam de ce manifestatiile noastre nu sint la fel de indreptatite ca ale lor, caci aceeasi televiziune ne permitea sa aflam ca si la ei existau multimi ce ieseau in strada, strigindu-si nemultumirile. Diferenta era insa evidenta. Si am explicat-o mai sus. Asa se justifica poate de ce si inaintea acestui anuntat mare miting sindical de miercuri, multi politicieni, dar si analisti, jurnalisti, se asteptau la ce-i mai rau. Trimiterea catre mineriadele deceniului trecut venea mai mult din frica instaurata in mentalul colectiv, decit din informatiile “pe surse” care, in fond, nu reprezentau decit o manipulare ipocrita.
Si-acum, pentru final, pot reveni cu mai putina teama de a fi considerat cinic la afirmatia facuta la un moment dat, anume aceea ca m-am simtit bine in urma desfasurarii acestui miting. Explicatia reactiei mele nu sta in insensibilitatea fata de revendicarile reale, fata de disperarea multor participanti la manifestatie. Dimpotriva. Tinind cont de toate acestea, mi-am permis observatia ca felul in care acest mare miting a fost organizat ne-a mai apropiat, fie si pe aceasta linie amara, de o idee de civilizatie pe care intre timp am descoperit-o, aproape fiecare dintre noi, in alte colturi ale lumii.
Despre situatia tarii, despre drama noastra sociala, despre guvern si despre politicieni avem timp si va trebui sa mai discutam. La acest moment am tinut sa punctez insa ceva ce poate pentru cei mai multi nu are neaparat relevanta. Intrebarea care se impune totusi, dincolo de aceasta apreciere, e daca si politicienii romani au invatat, de pe unde au tot umblat, sa decripteze mesajul civilizat care rezida in numarul participantilor la acest miting.