De data aceasta am avut noroc. Complexul dramatic (pe care il vad dominat de Text si de Interpretare) a creat o atmosfera pe care nimeni si nimic n-a perturbat-o in jurul meu. Scenografia mi s-a parut de o mare inteligenta functionala, chiar daca apropiata de cea de la Sinucigasul lui Erdman: acolo Diana Ruxandra Ion si Felix Alexa foloseau sirul de usi ca pe o metafora a trecerii discontinue, aici aceiasi Diana Ruxandra Ion si Felix Alexa veneau cu mai multe siruri de borcane, in care visinele celei mai celebre livezi stateau in sucul lor singeriu.
Ma intorc imediat la ingenioasa si profunda, pentru mine, versiune regizorala: mai mult decit o gaselnita, acest transfer al livezii pierdute in borcanele si in bagajele fostilor proprietari are valoarea simbolica a unei transfuzii. Deocamdata sa subliniez jocul exceptional a trei actori din generatii diferite: Mircea Albulescu in Firs, Maia Morgenstern in Ranevskaia si Marius Manole in Lopahin. Primul era chircit, diminuat, imputinat parca fizic, intrind perfect in rolul batrinului, ramolit-credinciosului lacheu. Albulescu-Firs mergea pe scena dind impresia ca se va prabusi ori se va rupe dintr-o clipa in alta. Dar fragilitatea personajului cehovian e mai puternica decit taria oamenilor obisnuiti. Rolul lui Firs este sa serveasca pina la sfirsit, pina la capatul capatului. Maia Morgenstern a fost, de asemenea, formidabila in rolul iubetei si risipitoarei proprietarese. Proteismul a facut casa buna cu patetismul, iar patetismul, la aceasta mare actrita, e ceva cu totul special: o fortare a conventiilor din fiecare registru, pentru a gasi o supra-naturalete coplesitoare. O interpretare de zile mari a avut si Marius Manole, alternind sau mixind sentimentalismul si cinismul lui Lopahin, trecind de la taceri infrigurate la explozii de satisfactie negustoreasca. Umilul ajuns in pozitia de stapin: evolutia personajului cehovian si jocul lui Marius Manole spalau, in oglinda artei, toate parvenitismele politicilor din sala.
Cit despre visinele din borcanele lui Felix Alexa: aud ca ideea cade greu. De ce? Era foarte sugestiva vizual si e foarte nimerita intr-o grila “esentialista”. Formula regizorului (“gustul proustian al visinelor”) poate fi substantial completata. Mai mereu, ceea ce avem cu adevarat din lumea inconjuratoare gasim si inauntrul nostru. Obiectul acela e cu adevarat al meu pentru ca imi este apropiat, familiar, drag. Altfel, imi ramine strain. Achizitia, posesia ramin raporturi exterioare daca ele nu implica, o data pentru totdeauna, intimitatea noastra sufleteasca. Astfel ca livada de visini trece firesc in borcanele pe care fostii proprietari le vor lua cu ei.
Unii aleg, dupa moarte, urnele.